Cunoaștem cu toții preocupările cronicarilor privind originea comună și identitatea de limbă a românilor de pe ambii versanți ai Carpaților, constatările lor sfârșind a se impune tuturor istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor și scriitorilor ce le-au urmat.
Analizând și cunoscând viața lui Petru Maior, pildă înălțătoare de adânc patriotism, ne putem da seama că toate ideile lui s-au contopit și s-au mistuit cu folos în slujba emancipării și propășirii poporului român. El este contemporanul nostru, de învățătura lui, de ideile iluministe, care se desprind din întreaga sa operă, avem și astăzi nevoie, când forțe ostile caută să ne dezbine.
„Românii - scria Grigore Ureche pe la mijlocul secolului al XVII-lea - câți se află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramureș, de la un loc cu moldovenii și toți de la Râm se trag", iar cronicarul Miron Costin arată: „Lăcuitorii țării noastre al Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești… toți de un neam și deodată descălecați sunt…, iar locul unde este acum Moldova și Țara Muntenească este drept Dacia, cum și tot Ardealul cu Maramureșul și cu Țara Oltului".
Cu ilustrul umanist Dimitrie Cantemir și marii învățați ai Școlii Ardelene - Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuel Micu, reprezentanți străluciți ai iluminismului secolului al XVIII-lea - cercetările cu privire la originea și întinderea poporului român se extind, urmârindu-se, în același timp, și constatările de natură filologică și arheologică, cât și punctele de vedere ale istoricilor străini.
Iată pentru ce îl considerăm pe Petru Maior - a cărui operă trebuie cunoscută, aprofundată și folosite roadele învățăturii ei - contemporanul nostru.
Din acest punct de vedere, concludentă este mărturia lui Mihail Kogălniceanu: „Petru Maior, de fericită aducere aminte, ca un nou Moise, a deșteptat duhul național, mort de mai mult de un veac, și lui îi datorăm o mare parte a impulsului patriotic ce, de atunci, s-a pornit în tustrelele provincii a vechii Dacii". (Cuvânt introductiv în Cursul de Istoria Națională, 1845)
Petru Maior s-a născut în anul 1761 la Târgu-Mureș (după unii, la Căpușul de Câmpie), într-o familie de cărturari, tatăl iluministului român, George Maior, protopop în Târgu-Mureș, iar apoi la Căpușul de Câmpie. Atent la mișcările epocii, participând în mod direct la acestea, va încerca să ofere copiilor săi o aleasă educație. În anul 1774 este trimis pentru desăvârșirea studiilor la Roma, alături de Gheorghe Șincai, pe urmă la Viena, unde a studiat un an dreptul canonic la Seminarul „Sfânta Barbara", prilejul întâlnirii cu Samuel Micu.
În 1780 se întoarce la Blaj, unde este numit profesor de logică, metafizică, drept natural și drept canonic. După câțiva ani părăsește, împreună cu Gheorghe Șincai, rasa călugărească și Blajul, fiind numit în anul 1784 (1784 - 1809) preot în Parohia Reghinului, ca, la scurtă vreme (1785), să fie numit Protopop al Districtului Gurghiu, cu reședința în Reghin.
Anii petrecuți la Reghin sunt ani de muncă intensă, concretizați în operele viitoare. La Reghin, istoricul își creează un modest univers cultural - biblioteca sa însumând cu ceva mai mult de 137 de volume.
Pe lângă preocupările istorice, ca om politic ancorat profund în spiritul epocii, pătruns de idealul național, Petru Maior a înțeles să fie un luminător al poporului, nelimitându-se doar la a scrie, mergând printre oameni, pe drumurile satelor, învățând pe unii, îndrumându-i pe alții, depunând o susținută activitate pentru salvarea și înmulțirea școlilor românești.
La Reghin, începând cu anul 1795, scrie „Protopopadichia", „Predicile" în trei volume, „Propovedaniile" și „Didaniile". De asemenea, „Istoria pentru începutul românilor în Dachia". Participă la redactarea „Supplexului" și semnează, alături de Pora, una dintre primele petiții prin care se cer drepturi politice pentru români.
La 2 septembrie 1808 este numit cenzor la Tipografia Regală din Buda. unde se instalează la începutul anului 1809. Aici, având la îndemână biblioteci bogate și diversificate în conținut, reușește să-și desăvârșească și să-și publice operele. Astfel, în 1812, publică „Istoria pentru începutul românilor în Dachia", iar în anul următor „Istoria bisericii românilor".
„Cu anevoie iaste a nu grăi adevărul" - este profesiunea de credință pe care Petru Maior o face, în chip de motto, pe prima pagină a cărții de căpătâi „Istoria pentru începutul românilor în Dachia". Dar, mai ales, cu anevoie îi era spiritului polemic și minții atât de exacte a Protopopului de Reghin să nu răspundă istoricilor străini care încălcaseră, în chipul cel mai grosolan, adevărul istoric, în dorința lor de a înjosi poporul român.
Ca istoric a urmărit să demonstreze adversarilor săi, printr-o logică dezarmantă, latinitatea și continuitatea poporului român. Prin argumente solide, clădite pe numeroase fapte documentare, Petru Maior reclama egalitatea politică a românilor din Transilvania.
Sunt numeroase scrierile, precum și faptele în care istoricul, polemist pasionat, a măcinat din temelii teoriile adversarilor și a creat poporului său un crez de luptă. Dintre toate însă, cea care s-a impus, fără îndoială, pe plan istoric, răscolind conștiința tuturor românilor, a fost „Istoria pentru începutul românilor în Dachia" - lucrare care a făcut instrucție și educație poporului său, luminându-i lupta.
În această lucrare fundamentală, apărută în 1812 la Buda, Petru Maior a răspuns acelor care „fără de nicio dovadă iscodesc minciuni apriate (dovedite) asupra românilor și socotesc că toată lumea e datoare să creadă nălucirilor lor".
Spre deosebire de Samuel Micu și Gheorghe Șincai, care au inclus în operele lor toate izvoarele cunoscute până atunci, referitoare la istoria poporului nostru și „a mai multor neamuri", pe Petru Maior nu prea îl preocupă în aceeași măsură, în lucrarea sa, precizarea cronologică a evenimentelor istorice. El a circumscris într-o etapă determinată „începutul lor în Dachia, ca văzând românii din ce viță strălucită sunt prăsiți toți să se îndemne strămoșilor săi întru omenie și în bună cuviință a le urma…".
Așadar, lucrarea și-a propus să îndeplinească un scop practic mobilizator și moralizator-educativ pentru poporul român.
Pe parcursul a 25 de capitole se prezintă, documentat, într-un ascuțit spirit polemic, perioada cuprinsă între războaiele daco-romane și năvălirea turcilor în Balcani, integrând în lucrarea sa și istoria românilor sud-dunăreni. El afirmă categoric latinitatea și continuitatea noastră și respinge aserțiunile adversarilor continuității (Sulzer, Engel, Eder etc.)
Referindu-se la Franz Joseph Sulzer, care susținea că românii ar fi imigrat în Transilvania abia în secolele XII-XIII („Geschichte des Transalpinischen Daciens", Wien, 1781-1782), teorie în totală contradicție în întreaga tradiție istorică de până atunci, scrisă și orală, Maior spune că Sulzer este un istoric ignorant, „cuprins de prejudecăți… și fără putere de adeverire celor ce și-au băgat o dată în cap și spre a-și răsfuga patima sa". Prin dovezi istorice și lingvistice, Maior a spulberat întreaga țesătură de argumente tendențioase croită de istoricul amintit.
Și în disputa privind părăsirea Daciei, Maior rămâne cu aceeași convingere. Descriind amănunțit împrejurările istorice de atunci (anul 271), petrecute în sudul și nordul Dunării, Maior îl combate pe Johann Christian Engel, adept al părăsirii Daciei de către populația autohtonă („Comentatio de expeditionibus Trajani ad Danubium et origine Valachorum", Wien, 1794 și „Geschichte der Maoldau und Valachei", Halle, 1804) susținând continuitatea populației romane aici. „Era cu neputință a face să iasă atâta mulțime de țărani români din Dachia, unde erau înrădăcinați cu lăcașul", stăpâneau această „țară desfătată" și țineau „grasele sale moșii".
În fața migrațiilor chiar „de le-ar fi făcut Aurelian romanilor de o parte cale, ca să iasă din Dachia, i-ar fi împiedicat goții de celelalte părți, cât ieșirea tuturor romanilor din Dachia ne s-ar fi putut întâmpla".
Cu aceeași luciditate istorică, Maior îl combate și pe Carl Eder, când analizează istoria românilor transilvăneni, în Evul Mediu timpuriu, prezența lor permanentă în Transilvania, moment cu moment istoric.
O vie atenție le-a acordat Petru Maior și românilor sud-dunăreni, pe care i-a integrat în istoria poporului român, argumentând - și prin istoria lor - romanitatea și continuitatea poporului român.
Lucrarea marelui iluminist ardelean, odată publicată, s-a răspândit cu mare repeziciune în păturile largi ale poporului român. Ideile ei fructuoase au pătruns puternic și adânc în conștiința colectivă, potențând energii în lupta pentru eliberarea socială și națională. „Istoria pentru începutul românilor în Dachia" a dat întregului nostru neam un ideal de luptă. Nicio altă carte istorică n-a avut un răsunet și un ecou atât de pronunțat.
Dacă unele idei istorice ale marelui luptător politic și învățat au fost infirmate de cercetările ulterioare (romanitatea pură), opera sa istorică se prezintă, în esență, trainică, fundamentală și nemuritoare în cultura românească.
