Printre cele mai importante obiecte cinstite de creștini este Sfânta Cruce. La început, crucea nu a aparținut creștinilor, ci era obiectul de tortură al făcătorilor de rele, în dreptul penal roman. Pe ea erau răstigniți cei mai de jos oameni, sclavii. Cel mai mare masacru al acestora în omenirea antică a fost înăbușirea răscoalei lui Spartacus. Printre cei peste 100.000 de morți, majoritatea au fost răstigniți pe Cruce în frunte cu conducătorul lor. Crucea, ca pedeapsă pentru ucigași, este cunoscută cu mult înainte de nașterea lui Hristos. În timpul vieții Mântuitorului era folosită pedeapsa cu răstignirea. De aceea, Pilat, la sfatul răufăcătorilor, a acceptat ca pedeapsa lui Iisus Hristos - socotit „dușman al poporului" - să fie crucificarea. Cum se știe, Domnul Iisus a fost răstignit, după ce singur și-a dus Crucea pe dealul Golgota, aproape de Ierusalim.
Lacrimile vărsate aici au fost primele jertfe aduse Crucii Mântuitorului. Mii de credincioși au venit să-L vadă, soarele s-a întunecat, luna și-a ascuns fața, stelele s-au clintit, un tâlhar s-a mântuit, iar Domnul pe Cruce și-a dat Duhul, după ce un soldat roman, străin de Legea mozaică, a rostit adevărul: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu…" (Matei 27. 54). Tot aici, Maica Domnului privea, cu ochii plini de lacrimi, odrasla pântecelui și lumina ochilor ei; inima îi era pătrunsă de sabie, iar sufletul ei era plin de iubire și mărinimie de mamă. Aici a leșinat Sfânta Fecioară, iar Apostolul iubirii, Ioan, în dragoste fierbinte pentru Domnul, a asigurat pe Mântuitorul că va avea grijă de Sfânta Sa mamă. Odată cu punerea în mormânt a lui Iisus, fariseii și cărturarii au îngropat și Crucea Domnului, pentru a șterge amintirea ei din memoria martorilor oculari a acelor zile dramatice. Căderea Ierusalimului și distrugerea templului (69-70) a acoperit cu praf și cenușă dealul Golgota. Apoi, aici, în stânca respectivă, împărații romani au ridicat un templu închinat zeului Jupiter.
Jertfa Mântuitorului de pe Cruce este supremul act uman pentru salvarea omenirii. Cele de jos privesc cele de sus prin Cruce. Crucea fiind posibilitatea văzută, pipăită și simțită a mântuirii sufletelor credincioșilor, în aceasta, de fapt, consta și minunea jertfei sângeroase. Crucea, pentru martiri, a devenit cinste și onoare. Crucea, ca obiect de necinste, a continuat în lumea romană până la Împăratul Constantin cel Mare, care a interzis prin lege răstignirea.
Crucea Domnului Hristos, crucea pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, este pentru Sf. Pavel o distincție, o medalie, o cunună de glorie, asemenea cununii de laur cu care erau răsplătiți cei ce obțineau victorii în arenă sau pe câmpul de luptă și cu această cunună de glorie ține Apostolul să se laude cel mai mult.
E adevărat că Mântuitorul a pătimit pe cruce, a îndurat dureri, suferințe și rușine, dar, prin acceptarea morții celei mai rușinoase, El a arătat oamenilor atât smerenia Sa, cât și dragostea Sa nemărginită față de ei. Căci toate patimile crucii le-a suferit de bună voie, pentru ca să ne mântuiască, iar prin răstignirea și moartea Sa pe cruce, crucea a devenit altarul de jertfă al creștinătății, care a ars spinii păcatului și a ajuns izvor de viață veșnică pentru cei ce se mântuiesc. Ea este mijlocul prin care Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, este instrumentul prin care s-a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om și Dumnezeu (Efes. 2,14-16), prin care s-a nimicit zapisul robiei în care ne găseam (Colos. 2,14-15). Crucea este mijlocul prin care Hristos S-a înălțat la mărire (Filip. 2, 8-9), după cum este pecetea celor păstrați de Dumnezeu nevătămați (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), ca și semnul biruinței.
Așa se face că un obiect de rușine, nebăgat în seamă, vrednic de dispreț, cum este crucea, a fost ales de Domnul să devină obiect de cinste, simbol al mântuirii tuturor celor ce cred în Hristos cel răstignit și în jertfa Lui pentru mântuirea lumii.
Crucea este, deci, pentru creștini semnul, simbolul care cuprinde în sine întreaga învățătură de credință și de viață creștină, de aceea oriunde creștinii văd semnul crucii îl cinstesc închinându-se, căci ei văd pe cruce totdeauna pe Hristos cel răstignit și înviat. De aceea, la sărbătorile Sfintei Cruci, ei cântă: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o cântăm și o mărim". Crucea, din instrument de tortură și de batjocură, a fost ridicată de Mântuitorul la rang de înaltă cinste; din instrument de chinuri aducătoare de moarte, ea a devenit altarul de jertfă al creștinătății; din semn de umilire și suferință, ea a devenit semnul biruinței, sau cum spun cântările bisericești, ea s-a făcut „armă de nebiruită biruință".
