„Ce s-a petrecut acolo la luarea în stăpânire de armată și administrația ungară, sub ochii ei și fără nicio încercare de a opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire și se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirilor barbare, când, cel puțin setea de a omorî nu era unită cu un sadism care aparține vremurilor noastre. Spânzurări cu capul în jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor, acestea au fost, după câte știu până acum - și martiriul se deslușește tot mai mult - semnele civilizației poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte. Statul român va face ce crede. Din partea noastră n-avem decât un sfat. A nu se clinti un fir de păr din capul unui cetățean maghiar al României. Este cea mai teribilă pedeapsă ce putem da chinuitorilor și asasinilor" (N. Iorga, istoric savant, în articolul „Resultatul" din 24 sept. 1940).
Suferințele îndurate de secole de românii din Transilvania, invocate solemn prin Declarația românilor, citită în 1918, în Parlamentul de la Budapesta, aruncă în derizoriu pretenția istorică a conducătorilor Ungariei, pe fondul în care pământul transilvan este presărat cu atâția eroi și martiri români uciși de unguri, de a avea „misiunea" să „salveze" Europa, să ne „civilizeze" de s-ar putea cu forța pe toți, fără ca vreodată să își ceară de fapt scuze public, oficial, pentru atrocitățile împotriva românilor transilvăneni și a poporului român! A face un bilanț al tuturor acestor crime maghiare este, desigur, foarte greu, dar nu se poate să nu punctez, măcar telegrafic, cât de abominabilă a fost reprimarea răscoalei de la Bobâlna (și a lui Doja), cum l-au ars în centrul Clujului pe Baba Novac („mâna dreaptă" a lui Mihai Viteazul), cum au fost zdrobiți cu roata (și tăindu-li-se capetele cu barda) liderii răscoalei lui Horea (la Alba Iuia), cum au fost măcelăriți zeci de mii de români la 1848, cum l-au spânzurat pe fratele lui Liviu Rebreanu la Ghimeș-Palanka (personajul Apostol Bologa din romanul „Pădurea spânzuraților"), cum s-au năpustit în România 30.000 de soldați unguri (cu 4 zile înainte de termenul fixat) și au recurs, în 1940 (la ordinul lui Horthy, călare pe un cal alb cu potcoave de aur), la ceea „Telegraful Român" (din 14 sept. 1944) avea să numească „acte de barbarie neîntâlnite la alt neam" (919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale), cum au fost linșați milițienii români din Harghita și Covasna în revoluția din 1989, cum s-au folosit de obiecte contondente în mișcarea stradală secesionistă din martie 1990, de la Tg.-Mureș...
Lipsa de respect față de români și de România, provocarea, le regăsim de atâtea ori, în era postceaușistă, în gafe de netolerat și imixtiuni în problemele noastre interne, cum a fost de pildă introducerea clandestină în România a urnei funerare a poetului fascist și revizionist J. Nyiro, reînhumat la noi în țară, de către extremiști și revizioniști unguri, pur și simplu împotriva voinței Guvernului României! Criminalul acesta, născut în 1899, la Odorheiul Secuiesc, a fost un adept al regimului fascist al lui Szalasi (până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial), considerat - și de Ungaria și de România - ca fiind criminal de război!
Ei bine, stimați cititori, nu a fost suficient că oficiali ai Ungariei și-au dat girul ca elevii maghiari să aibă conștiințele modelate după tiparul creației literare a acestui criminal, dar și, venind în România intempestiv, nu doar că au participat la înhumarea forțată a cenușei acestuia, ci s-au folosit de pretext ca să pună problema în termeni nepoliticoși și amenințători, așa cum a făcut-o K. Laszlo (președintele parlamentului Ungariei): „Guvernul României a avut un comportament neprietenos, necivilizat și barbar (...) o reacție isterică și paranoidă (...) Este predestinată victoriei națiunea care se mândrește cu un astfel de fiu, care știe că până și cenușa lui produce fiori de groază"!
Măi, să fie! Chiar ni s-a transformat țara în „sat fără câini"?
