ROMÂNIA – 100 ÎN AMERICA PENTRU UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (XXI) „UNIUNEA DEMOCRATICĂ A EUROPEI CENTRALE" ȘI UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (1918)

Distribuie pe:

Este interesant, și merită subliniat faptul cu totul nou, privind modelul istoric al acestei solidarități militante. Cum reiese din discuțiile prilejuite de adunarea ce s-a ținut în 13 mai 1918 la Cleveland, modelul general și mai vechi l-a constituit Congresul naționalităților din Austro-Ungaria, desfășurat la Budapesta, în 1896.

Dar, imboldul imediat a fost indiscutabil Conferința de la Praga, din 7 mai 1918, care a avut o foarte largă publicitate în Statele Unite.

Această Conferință devine, în fapt, moment de referință pentru mediile de informare americane, deoarece acolo, reprezentanții politici ai cehilor, iugoslavilor, polonezilor, italienilor și românilor din Austro-Ungaria au hotărât să continue împreună lupta pentru eliberarea națiunilor lor din strânsoarea imperiului. Conferința a dat și un Comunicat receptat favorabil de diplomația americană. Este, deci, cât se poate de clară existența unui curent general în această direcție; H. A. Miller n-a făcut altceva decât să-l capteze și să-l organizeze. Această luptă comună inaugurată încă pe sol european, cuprinde rapid și pe românii din Statele Unite, mobilizându-le societățile, așa încât la 1 iunie 1918, ziarul românesc America proclama deschis că ei „vor lucra alături de celelalte neamuri asuprite de austrieci și unguri până la deplina biruință".

Era, deci, cât se poate de limpede tendința de unire a forțelor ce aveau drept țel destrămarea monarhiei austro-ungare.

Părerile cu privire la intenția președintelui Woodrow Wilson și a guvernului american de a lichida această monarhie anacronică sunt totuși extrem de prudente, determinate probabil de mai vechea sa afirmație că nu vrea să „rearanjeze" imperiul habsburgic.

Dar dorința impetuoasă a naționalităților oprimate de a nimici imperiul bicefal, ajunge repede la cunoștința președintelui și a guvernului. Această acțiune susținută nu numai de informare, ci și de presiunea constantă a imigranților popoarelor oprimate din Austro-Ungaria a fost privită de către unii autori cu rezervă, ca de pildă în cazul lui J. P. O'Grady în The immigrants' influence on Wilsons' peace policies. Curentul de opinie în rândul imigranților ce constituiau o forță importantă a fost, după toate mărturiile, zdrobitor în favoarea destrămării Austro-Ungariei. Un alt istoric american, Keith Hitchins, prezintă lucrurile mai nuanțat, punând în evidență faptul deosebit de important, că în 2 septembrie 1918, la recomandarea lui Lansing, Wilson a aprobat recunoașterea Consiliului Național Cehoslovac, condus de Thomas Masaryk, ca pe un guvern de facto al popoarelor ceh și slovac și ca pe un cobeligerant în război împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Spre deosebire de J. P. O'Grady, K. Hitchins este mai realist și subliniază că imigranții au exercitat, totuși, o „oarecare influență" asupra politicii lui Wilson față de naționalitățile din Austro-Ungaria. Cei mai activi, spune K. Hitchins, au fost polonezii, cehii și slovacii, alături de care locotenentul V. Stoica a lucrat cu mult zel, în numele românilor, în toamna anului 1918, susținut intens, adăugăm noi, de cele două ziare românești America și Românul. Și dacă admitem faptul real că Lansing exercita el însuși presiuni asupra președintelui în aceeași direcție, fiind deosebit de receptiv la informațiile din partea națiunilor oprimate ale Austro-Ungariei, prin Lansing deci, presiunile imigranților erau sensibil mai puternice decât se acceptă în general.

Se pierde apoi din vedere că „Uniunea Central Europeană" reprezenta ea însăși opiniile și aspirațiile imigranților și, ca atare, și ea exercita în calitatea ei de organizație politică o presiune eficientă în sensul destrămării Austro-Ungariei. Guvernul american nu era deloc străin de constituirea acestei „Uniuni", iar veriga de legătură dintre „Uniune" și guvern a fost, cum am mai spus, tocmai organizatorul acesteia, H. A. Miller.

Tenacitatea, dar și o oarecare grabă în alcătuirea „Uniunii Democratice a Europei Centrale" se explică și prin faptul că Masaryk se temea, pe drept cuvânt, de o manevră influențată de unele cercuri retrograde, care, în ultimul moment l-ar fi putut determina pe președinte să salveze monarhia habsburgică.

Pentru a se constitui însă „Uniunea Medio-Europeană", trebuia ca mai întâi imigranții fiecărei națiuni oprimate din imperiul habsburgic în parte să-și alcătuiască organizația lor proprie. Evident, aceasta presupunea o acțiune politică de anvergură, fiind destul de delicată dacă avem în vedere spre exemplu că cehoslovacii n-au fost unanimi în ce privește organizarea lor. Masaryk s-a impus abia după lupte serioase în fruntea organizației „Bohemian Național Alliance", după care ia ființă Consiliul Național Cehoslovac din Chicago. Urmând exemplul polonezilor, iugoslavilor și cehoslovacilor, românii grupați deja în două mari asociații, una denumită „Uniunea", iar alta „Liga și Ajutorul", se organizează și ei.

În mai 1918, H. A. Miller face demersurile necesare pentru unirea celor două asociații și realizarea unui singur organ reprezentativ al tuturor imigranților români din Statele Unite. Subliniem încă odată că din toate preparativele de organizare centralizată a mișcărilor naționale a imigranților din imperiul bicefal aflați în Statele Unite, reiese că guvernul era mai mult sau mai puțin implicat în problemă prin rolul hotărâtor al lui H. A. Miller, care, de altfel, mereu vorbea în numele guvernului american. În acest sens este semnificativ că și pentru crearea unei singure organizații românești, care să cuprindă totalitatea organizațiilor, același H. A. Miller va convoca ședința.

(Va urma)

Lasă un comentariu