Frumoasă țară mai avem! Și ca orice frumusețe, și aceasta a României, are nevoie de oglinzi. Oglinzi mari, oglinzi curate, oglinzi clare, în care să poți vedea așa cum sunt, munți, dealuri, câmpii, păduri, pășuni, livezi și câte și mai câte! Nu duce lipsă țărișoara aceasta nici de oglinzi, căci lacurile au grijă ca fiecare strop de frumusețe să se oglindească așa cum merită. N-ai știi pe care să îl alegi, glaciare, vulcanice, de acumulare, nu este zonă în țara noastră care să nu se laude cel puțin cu un lac.
La poalele Munților Călimani, la 50 de kilometri de Bistrița și la o aruncătură de băț de Pasul Tihuța, se află unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare din țară, Lacul Colibița. În drumul spre Piatra Fântânele din Pasul Tihuța, am făcut și noi o mică buclă pentru a privi această oglindă care se întinde pe mai bine de 5 kilometri, pentru a capta sălbăticia și fascinația peisajului magic de la altitudinea de 800 de metri. Pe drumul colbuit și presărat din loc în loc cu panouri anunțând bogăția de oferte de cazare, le povesteam copiilor cum acest lac s-a format prin inundarea unei localități al cărei nume își are originea în timpurile în care colibele de ciobani au format un sat, căci nu e loc și lac în țara aceasta care să nu aibă o poveste sau o legendă în spatele său. Din acest motiv, nici bine nu am ajuns pe malul lacului, nici bine nu ne-am dezmeticit de buimăceala în care te aruncă splendoarea locului, că micii mei însoțitori au și vrut să urce în hidrobiciclete, să pedaleze înspre mijlocul lacului și să scormonească cu privirea adâncurile, în speranța că vor reuși să vadă cumva prin apă crucea de pe turla bisericii satului inundat sau măcar umbra ei. Nu au reușit să vadă nimic prin apă, dar au fost furați și ei, așa cum au fost furați toți turiștii, de frumusețea împrejurimilor, frumusețe care are un alt impact asupra sufletului dacă o urmărești de pe apă.
Localnicii povestesc că aerul de la Colibița are niște proprietăți fantastice, că s-au înregistrat cazuri în care pacienți cu tuberculoză spun că acolo și-au găsit vindecarea. Că sunt povești, că sunt realități, nu aș știi să vă spun, cert este că, oricât de obosit ai fi, oricât stres ai fi adunat până să ajungi la Lacul Colibița, toate dispar ca luate cu mâna, de la prima gură de aer proaspăt tras în piept. Poți să te lași purtat în starea de bine și de frumos pur și simplu privind apa, cerul, pădurile, munții și, mai ales, ignorând finalul poveștii lacului care spune că acesta este plin de pești uriași care mănâncă oameni. Se zice că lacul ar fi fost blestemat de către bătrânii care au fost nevoiți să își părăsească casele când locul a fost inundat și că, din acest motiv, în fiecare an lacul își ia tributul de vieți omenești. Buni mai sunt românii la povești, iar aceasta este una care sporește farmecul locului.
Lacul Colibița este unul dintre locurile acelea în care timpul încetează să mai însemne ceva, în care ți se pare că oricât ai sta în adorare, tot nu ar fi de ajuns. Dacă mai ești și un împătimit al drumețiilor, poți fi sigur că ți-ai găsit locul în care să îți petreci o vacanță pe gustul tău.
