„Sunt cu tine'" (Ieșire.3.12), îi spune Domnul lui Moise, încurajându-l să accepte misiunea de a face parte din planul divin de eliberare a poporului ales din robia egipteană. A fi (Sein), a fi cu noi (Mit-sein) și a fi în noi (In-sein) exprimă, în același timp, atât transcendența cât și imanența lui Dumnezeu ca Persoană, scopul Său etern fiind acela de a fi totul în toate (alles in allem).
Modalitatea directă, nemijlocită și sigură de care dispune omul pentru ca să comunice cu Dumnezeu este rugăciunea. Ea presupune o relație de tipul Eu - Tu, între două persoane, persoana umană și cea divină, relație personală dar și comunitară. Dumnezeul Transcendent are un nume (Jahve) și este Dumnezeul poporului Israel (Decalogul). El intră în istoria umană, rămânând totuși ascuns, descoperindu-și aici, în spațiul și timpul nostru, imanența, dar și atributele atropomorfe: iubirea și mânia, pedeapsa și iertarea, suveranitatea și paternitatea. Dumnezeu, printr-un comportament personal față de poporul ales, devine acel TU transcendent care comunică cu omul creat la nivelul cel mai intim prin actul chenotic al Fiului Său. Două Subiecte-Persoane se întâlnesc în rugăciune: Eu -Tu. Și asta pentru că și omul, Subiect dialogal ontologic („să nu fie omul singur") este un cuvânt. Cuvântul necreat, Persoana divină, și-a creat, „după chipul Său", un cuvânt uman, Persoana umană cuvântătoare. Atunci când zic: crede-mă pe cuvânt sau îmi dau cuvântul de onoare, înțeleg o referire la ființa mea nemuritoare ca icoană cuvântătoare. De unde și onoarea.
În dialogul acesta al rugăciunii și al faptei, Dumnezeu, acel Tu divin, devine acest Eu imanent, pe măsură ce eu cresc ca Persoană în El și mă desăvârșesc în El - „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine'' (Gal.2,20), așa încât, prin identificarea lui Hristos, în fiecare semen de-al meu, eu devin una cu el, cu aproapele meu (mă regăsesc deplin și întru semenii mei) dar și el devine eu, nedizolvând, topind sau desființând, ci păstrând fiecare parte din noi intactă, neștirbită, nevătămată identitatea de ființă, persoana și personalitatea. În acest moment și în această stare înduhovnicită a ființării noastre, devenind doi sau mai mulți Hristoși, egoismul dar și egotismul (autosuficiența, bucuria de a te poseda pe tine însuți) dispar, făcând loc unității și iubirii în unitate a persoanelor umane, iubire care afirmă și consolidează imaginea-paridigmă a iubirii intratrinitare și care, în ciuda limitelor naturii umane, asigură posibilitatea creșterii, dezvoltării și devenirii persoanei umane prin „invazia nelimitatului" în ea.
Orice cădere din rugăciunea-dialog, precum și prăvălirea, prăbușirea din cunoaștere a rațiunii umane, cufundă și înfundă relațiile interumane într-un hău sau într-un abis stăpânit de egoism, de o iubire de sine excesivă, exagerată, abuzivă, frivolă și libertină, având drept consecință îngreunarea, împovărarea și chiar schimbarea, alterarea sau reformularea înțelesului originii și sensului creației. Înlocuind expresia ioaneică „la început a fost Cuvântul" cu expresia „la început a fost fapta" autorul operei Faust, elimină Persoana Creatorului și, divinizând fapta (Vergötterung der Tat: „und die Tat war Gott" ), ne face cunoștință cu omul post-adamic, noul făptuitor, pentru care dialogul divino-uman e de prisos, care confirmă, afirmă și promovează atacul la Persoana divină, specifică duhului malefic, Mefistofel, parte a acelei puteri (die Macht) care mereu vrea ceea ce e rău, dar face ceea ce e bine.
(va urma)
