„Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe... că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor, urmașilor voștri..."
ȘTEFAN CEL MARE (1438-1504), A fost domnul Moldovei între anii 1457-1504, fiind numit și „cel sfânt", după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă. A domnit 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Calitățile de om politic, strateg și diplomat, acțiunile sale pentru apărarea integrității țării și inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația contemporanilor, acesta devenind un erou popular în tradiție. Papa Sixtus al IV-lea l-a numit „Athleta Christi" (Luptător pentru Hristos) iar poporul l-a cântat în balade: „Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare". Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: „Fost-au acestu Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe, omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-Vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă."
Oastea mare a lui Ștefan era o „oaste de țară", la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați, Cetatea Neamțului, iar pe Siret, Cetatea Nouă a Romanului. Ștefan cel Mare a fost un sprijinitor al culturii și al Bisericii, ctitorind peste 43 de mănăstiri și biserici, după fiecare victorie sau chiar după puținele înfrângeri.
Într-un sondaj național a ieșit personalitatea numărul 1 a României din toate timpurile. Printre Mănăstirile zidite de el, unele sunt unicat, recunoscute de UNESCO, ca singurele cu pictură exterioară de peste cinci secole. A murit pe 2 iulie 1504, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna, în pridvorul propriei mănăstiri și unde candela, după spusele cronicarilor, este nestinsă de la moartea sa, fiind întreținută de călugării putneni, dar și de întreaga noastră națiune, ca recunoștință pentru bogăția lăsată urmașilor.
***
P.S. „Cine își păzește gura, își păzește sufletul său; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pierirea lui " (Pilde 13, 3).
„1001 CUGETĂRI" vol. XII
