La nemți. În concediu (I)

„Adevărul este greșeala îndelung corectată" (Friedrich Hegel)

Știam că voi ajunge în capitala landului german Baden-Württemberg, așa că am pus mâna pe cărți și m-am documentat despre Stuttgart, despre acest oraș de top al Germaniei. Ce am aflat?!

Cam prin secolul al 10-lea era pe-acolo, prin împrejurimi, o crescătorie de cai, un Stutengarten. De aici i s-a tras numele localității. Am mai aflat că Hegel, cel mai de seamă reprezentant al filozofiei clasice germane, s-a născut la Stuttgart. Știam că metoda lui de cercetare, dialectica, a marcat și a completat concepția filozofică materialistă a lui Marx și Engels. Mai știam că Hegel a fost prieten cu Hölderlin și Schelling și asta spune tot. Știam că Gottlieb Daimler s-a născut tot la Stuttgard și că împreună cu Wilhelm Maybach au construit primul motor ușor de mare viteză. Cel care a proiectat și fabricat la comanda lui Hitler un automobil ieftin și bun, bunicul lui Volkswagen Coccinelle, a fost Ferdinand Porsche.

„Să aibă patru locuri, i-a spus Hitler lui Porsche, să consume sub 8 litri de benzină la 100 de kilometri și să coste ieftin" .

La întrebarea lui Porsche, cam la cât să se ridice prețul unui asemenea automobil, Hitler i-a răspuns: - „La cât vrei tu, numai să fie sub 1.000 de mărci".

Pentru achiziționarea de aparatură de cercetare pentru sistemul nervos, firma Siemens de la Erlangen ne-a fost un partener de încredere. În tot timpul relațiilor comerciale cu nemții, mi-am dat seama că ei nu cunosc expresia „merge și așa". Sigur, mi-am zis, nemților nu le-au fost și nu le este rușine să muncească în țara lor. Au început cu începutul. Cu mic, cu mare au pus mâna pe lopată și, după ce și-au curățat orașele de molozul lăsat de bombardierele americane și de catiușele rusești, care n-au cunoscut mila, s-au apucat să-și pună la punct o administrație eficientă, să-și construiască industrie performantă și competitivă, universități de valoare și prestigiu și, mai ales, institute de cercetare conduse de știutori.

Vorba lor mai domoală este prețuită, știu că face parte din cheia succesului. Cititul, gânditul și înțelegerea mai potolită, mai liniștită, opusă turuitului, opusă verbalizării care-ți ia maul, sunt apreciate drept chibzuială, eficacitate, nu cum cred unii, slăbănogeala organului gândirii. Cu toate că nu avuseseră un îndrumător ca Titu Maiorescu, să-i atenționeze cu povața lui „Nimic mai ușor decât a vorbi savant și a nu spune nimic", nemții au observat și hotărât că torăitul, flecăreala și șmechereala trebuie dezaprobate, condamnate și contestate, fiind recomandate pentru circ.

Umblatul, ani de zile, după priorități neproductive cârmuite de necalificați, de amatori, nu a intrat în mintea lor.

Și cum au căștigat războiul după ce l-au pierdut? Planul Marshall pe care, atunci, noi

l-am refuzat și de care nemții, și nu numai ei, au știut să se folosească pentru țara lor, pentru binele tuturora, nu pentru pușculița unora.

Asistența financiară pentru statele din zona euro ar fi fost pentru noi o a doua mare oportunitate să ne înzdrăvenim economicește, dar manipularea bănetului european în interes personal era la vedere, controlată periodic și prea periculoasă. De aceea, cei care nu știu ce să facă cu banii, de fapt nu știu să facă nimic, au renunțat la manevrarea bănetului european și s-au mulțumit numai cu oferta internă.

După ani și ani am fost curios să știu, la fața locului, dacă situația s-a mai schimbat, dacă au trecut și nemții în tabăra șmecherașilor, a sforarilor, a celor cu credința în „lasă-mă să te las", a cozeurilor, a celor care fac pe deștepții, a celor care-și aleg conducătorii după metoda Mazăre/Madagascar. Dar nu, nu am fost dezamăgit. Întâlnirea programată pentru ora 8 cu reprezentantul firmei Siemens, pentru instalarea unui aparat performant de cercetare, s-a consumat la ora opt fix, nici înainte, nici după. Nu se poate, mi-am zis, neamțul a dormit după colț, cu cronometrul în mână și cu ceasul deșteptător la cap, altfel cum ar fi putut să bată în ușă la ora 8 fix? Și încă un „amănunt". Microprocesorul aparatului care la București funcționa „Zeiss", până la Târgu Mureș, de atâta hurducăreală, s-a defectat. Domnul Herlinger, directorul firmei Siemens, mi-a promis la telefon că îl va înlocui în 24 de ore și s-a ținut de cuvânt. În 24 de ore a trimis printr-un curier un alt microprocesor. Da, dom'le, ăștia nu s-au schimbat. Au rămas „Ein Mannein Wort", zicală pe care mulți de la noi nu o cunosc, nu o iau în seamă sau cunosc numai pe „Ein Mann Costa Rica", dar pe „ein Wort", care impune respect și corectitudine, l-au uitat sau nici nu l-au cunoscut vreodată.

Ajuns la Stuttgart, seara pe la ora 20, am oprit mașina pe o stradă, gândeam eu, destul de centrală. Trebuia să-l anunț pe Sándor, prietenul meu, care mă aștepta, și să-i spun că am ajuns în oraș și că de unde sunt nu mă mai pot descurca. Nu aveam o hartă a orașului. Nu erau oameni pe stradă pe care să-i întreb. Străzile erau pustii, așa că am socotit că cel mai nimerit lucru ar fi să-l anunț prin telefon că sunt în Stuttgart. Am observat în stânga mea o firmă pe care scria mare - Mercedes Benz. Pe zidul din stradă al cabinei portarului am zărit telefonul public salvator.

- Pot să dau un telefon?

I-am întrebat pe portarul care m-a întâmpinat.

- Nu, nu se poate.

- De ce?

- Telefonul este pentru salariați!

- Văd că telefonul este în spațiul public.

- Nu, nu se poate. Telefonul este public, dar este numai pentru salariații întreprinderii. Dumneavoastră, vă rog să mergeți la poștă, pe strada... și-acolo veți găsi telefon.

- Este seară, trecut de ora opt și nu cred că poșta va fi deschisă, iar pe străzi nu văd nicio cabină telefonică.

- Nu se poate și nu se poate, portarul o ținea întruna, concis și militărește.

- Sunteți portarul întreprinderii?

- Da!

- Sunteți german, german?

- Da, sunt german, german.

- De ce?

L-am lăsat fără nicio explicație și-am luat-o în josul străzii, căutând ajutor. Nu înțelegeam nicicum obtuzitatea neamțului. Salariații ieșeau din întreprindere să dea un telefon!? Nu aveau în interior telefoane?!

Uite de ce au pierdut nemții războiul, mi-am zis. Portarului de la Mercedes Benz, ca și feldmareșalului von Runstedth, li s-au tras căpețea (curele ce se pun pe capul calului) pe cap, de care au fost prinse inelele zăbalelor pentru dirijat și ochelari negri din piele în dreptul ochilor, pentru îngustarea câmpului vizual, cu scopul executării ordinelor, fără crâcneală.

Strada era pustie, dar la trei case am zărit un om stând în cadrul ușii de intrare a unei clădiri din alte timpuri. M-am oprit în fața lui și i-am spus ce mă doare.

- Cum să nu. Poftiți după mine.

Am intrat în clădire. În coridorul îngust și întunecat am zărit o măsuță pe care era un telefon.

- Poftiți, vă rog! Poftiți. Aici aveți telefonul - amabil, binevoitor și ospitalier.

În fața mea era deschisă o ușă de lemn înaltă cu rame sculptate și cu mâner stil. Dincolo de ușă am observat o cameră spațioasă, bine luminată, cu mese lungi cât ținea camera, pe care erau puse tot felul de aparate de măsurat. Mi-am dat seama că acolo este un laborator de cercetare.

După ce mi-am terminat interesul, l-am întrebat pe interlocutor:

- Acesta este un laborator de cercetare?

- Da. Nu știți că vă aflați în Institutul Max Planck?

- Nu, și emoția m-a cuprins. Să mă aflu, chiar din întâmplare, în „casa" celui care a inaugurat era fizicii cuantice, n-am visat asta niciodată.

- Dumneavoastră sunteți portarul?

- Da. De ce?

- Sunteți german, german?

- Da, sunt german, german.

- Telefonul acesta din interiorul instituției este public?

- Nu. Numai pentru salariații acestui institut. Dumneavoastră ați fost în dificultate și nimeni nu o să-mi taie capul că v-am lăsat să intrați în Institut să dați un telefon.

Portarul, un bărbat spre vârsta pensionării, era potrivit de statură, cu o față de om cumsecade, îngăduitor, înțelegător și omenos, cu ochi care vădeau blândețe și simplitate. Nimic cazon nu se citea în comportamentul lui.

Când am ieșit în stradă mi-am aruncat ochii pe fațada clădirii. Discret, modest, pe o plăcuță de marmoră scria simplu și cuprinzător: Institutul Max Planck.

- Pe loc mi-a venit în minte aserțiunea lui Descartes - „unde-s prea multe titluri, nu e deloc știință" (ou il y a trop de titres, il n'y a guere de lettres)

Da, mi-am spus, uite de ce nemții au câștigat războiul după ce țara a fost scurmată de bombe. Au pierdut războiul din cauza obtuzității șefilor și executanților. Au câștigat războiul cu oameni calificați, universități și institute de prestigiu și rentabile, la care angajații nu poartă căpețea, iar șefii sunt pe aceeași „lungime de undă" cu tizul lor - Alfred Nobel.

 (va urma)

 

Lasă un comentariu