JURNAL DE CĂLĂTORIE - CASTELUL CORVINILOR

Distribuie pe:

Unele dintre cele mai îndrăgite atracții turistice ale României le reprezintă cetățile medievale. Bogată peste măsură în castele, biserici și ruine, Transilvania își prezintă încă cu semeție straiele de ev mediu, greu de egalat fiind la acest capitol.

Deprinzând gustul inconfundabil al plimbării prin istorie în Cetatea Tg.-Mureș, Cetatea Sighișoarei și cele apropiate nouă, alimentați de trăirile unice care au îmbogățit acest gust la vizitarea Cetății Râșnov și Cetății Deva, am decis să pătrundem în Ținutul Hunedoarei, pentru a vizita cel mai important monument de arhitectură gotică din România, Castelul Corvinilor, numit și Castelul Huniazilor. Ziua toridă de vară, cu un soare împrumutând valențe malefice, părea pusă să ne stoarcă de vlagă, să ne facă să ne răzgândim și să ne întoarcem din drum. Și iată! Din depărtare, împrăștiind magie ca o Fată Morgana care te cheamă să te cuprindă în brațe, se arată zidurile castelului. Înviorați brusc, cu ochii fixați hipnotic pe promisiunea unei aventuri de neuitat, întindem pasul. E mijlocul săptămânii, dar puhoaie de turiști nu contenesc să curgă înspre și dinspre podul de piatră înfipt în buza castelului. Un mire și o mireasă își pregătesc pozele pentru albumul nunții care va avea loc la sfârșitul săptămânii. Rochia miresei, amplă, de un alb imaculat, strălucitor datorită ștrasurilor și dantelelor, pare din alt timp, dar potrivită perfect peisajului. Fantastic peisaj pe exterior, ademenindu-te spre comorile ascunse între ziduri.

Ne plătim biletul la un veritabil preț european și pătrundem prin arcada de piatră spre altă lume. Imediat lângă poarta cetății, trepte înguste coboară spre Camera de tortură. Am vizitat ceva castele la vremea mea și am încercat experiențe dintre cele mai inedite în camere de groază din castele purtând amprenta lui Dracula, dar, la acest capitol, Castelul Huniazilor oferă un alt gen de experiență. Cu fiecare treaptă coborâtă se aud din ce în ce mai profund gemete de suferință. Ești conștient că auzi o înregistrare și, cu toate acestea, te trec fiori pe spinare.

Manechine spânzurate, închise în celule înguste ferecate cu gratii groase sau fixate în mașinării greoaie de tortură te transportă în acel timp în care nu ți-ai fi dorit să greșești în fața stăpânitorilor. Nu reziști prea mult în acel spațiu în care zidurile par pregătite să povestească mai mult decât ceea ce vezi, așa că preferi să faci cale întoarsă și să iei o gură zdravănă de aer în curtea spațioasă în care cavaleri desprinși parcă din filme istorice se întrec în trasul cu arcul. Poți încerca și tu experiența, contra cost, firește, căci de îndată ce ai acceptat să intri, tot ce vei face în interiorul castelului va fi să încerci să pătrunzi cu toate simțurile în viața Evului Mediu.

O fântână în inima cetății, nu e puțin lucru, așa că prima oprire este lângă grilajul ce acoperă gura fântânii care se spune că a fost săpată de un rob, sau chiar doi, cărora li s-a promis eliberarea la terminarea lucrării. Unii susțin că stăpâna castelului a avut grijă ca robii să fie eliberați, alții spun că stăpânul niciodată nu și-a respectat cuvântul. Zâmbesc, căci nu e prima dată când aud această poveste, doar că prima dată era legată de altă fântână, din inima altui castel. Așa o fi scris în vreo cronică că se realizau fântânile din castele, cu  robi cărora li se promitea eliberarea. Turiștii se înghesuie în jurul ei, dornici să arunce o privire spre adânc, fiecare selectând din informații ceea ce îi place mai mult și ce îl face să se transpună mai mult în timpurile străvechi.

Urcând treptele de lemn, o muzică lină, medievală, ne ademenește spre odaia cu fereastra îngustă ce dă spre pod. În fața manechinelor purtând rochii grele cu ornamente aurii, un menestrel ciupește corzile unei lăute. Are ochii închiși, iar la picioare, în cutia instrumentului, câțiva bănuți. Turiștii ascultă cu zâmbete luminându-le chipul și trec mai departe. Mă opresc. Omul acesta care stă îmbrăcat în straiele medievale în aerul încins, care cântă și încearcă să trezească un sentiment delicat într-o clipă de istorie, merită nu numai atenție, ci și un mic semn de recunoștință. Deschide ochii, mă privește și înclină recunoscător din cap când las să alunece în cutie o hârtie de cinci lei. Trecem apoi în alte odăi, admirând sipete de bijuterii, mobilier cu ornamente, flamuri, veșminte, gravuri și file de cronici povestind despre timpurile demult apuse. Trecem dintr-un coridor în altul prin labirinturi strâmte care se deschid cu ochiuri înguste în zidurile înalte, ca niște străjeri pe metereze cercetând de la înălțime împrejurimile castelului. Coborâm în bucătării, încercând să ghicim ce bucate se pregăteau în ceaunele uriașe ridicate cu lanțuri și apoi trecem în sala de bal, încremenită de solemnitatea unei mese lungi, a scaunelor cu spătar înalt și a steagurilor înșirate pe pereți. Admirăm mozaicurile înfățișând scene de vânătoare și ne tragem, în final, sufletul în aceeași curte în care cavalerii au trecut de-acum să se înfrunte în săbii.

Ieșim din Castelul Corvinilor încă profund prinși în magia locului, ne încărcăm cu suveniruri cu amprentă medievală și pornim către casă, găsind că nimic nu este mai frumos decât să pășești cu mintea și sufletul deschise pe poarta istoriei, către vremurile care ne-au făcut să devenim ceea ce suntem.

Lasă un comentariu