Un fel de întoarcere pe dos a persoanei umane este și individul, exemplar suspect al speciei umane, care trăiește în afara normei și firii (Rațiunii). Grozavă tragedie: a vrut să fie ca Dumnezeu și a ajuns un simplu subiect devalorizat, dezbrăcat și despuiat, exilat, exterior divinității. Iluministul a vrut și el să fie lumină, dar a ajuns întuneric. Dacă în comunism nu există ierarhie valorică, toți oamenii sunt nivelați - egalizați de o ideologie proletară socialistă ce promovează un ideal utopic, în postmodernism toți suntem egali ca și consumatori: suntem la fel de frumoși, puternici, inteligenți, la fel de fericiți... Realitatea ne arată, însă, faptul că egalitatea în drepturi a oamenilor nu înseamnă și identitatea lor. Suntem diferiți ca și capacități psihosomatice. A pune semnul egal între cele două concepte: Egalitate = Identitate înseamnă anularea Persoanei umane, transformând societatea umană într-un ocean de indivizi supuși totalitarismului, or totalitarismul se naște acolo unde a dispărut persoana. Într-o societate materialist-totalitară, cei puternici îi strivesc pe cei slabi, îi anihilează, pe când într-o societate liberalistă există pericolul unei autonomii „absolute". Liberalismul egocentrist și comunismul ateu, de tipul celor prin care istoria recentă a trecut, va încerca mereu să afirme individul, nu persoana. Individul nu are (nu are voie să aibă) personalitate, în vreme ce doar inegalitatea și libertatea ne definesc ca persoane. El se identifică cu masa, cu clasa politică-socială, ceea ce a dus și poate duce la ura rasială și religioasă, la terorism.
Modernul are, se pare, o problema gravă de cunoaștere. De altfel, tema antropologică fundamentală, Cunoașterea, ca relație nemijlocită dintre Subiect și Obiect, a fost și este mereu în atenția filosofiei și teologiei. Câteva exemple:
Arthur Schöpenhauer:
a) „Tot ceea ce e supus cunoașterii, întreaga lume așadar, este numai obiect în relație, în raport cu Subiectul, este imaginea, ilustrarea, reprezentarea privitorului, cunoscătorului care nu poate fi cunoscut."
b) „Lumea ca imagine conține două jumătăți esențiale, necesare și nedespărțite. Una constituie Obiectul, a cărui formă este spațiul, timpul și, prin acestea, diversitatea. Cealaltă jumătate este Subiectul, care transcende spațiul și timpul, ființând întreg și nedespărțit în orice reprezentare. Aceste jumătăți sunt nedespărțite, deși se mărginesc, îngrădesc nemijlocit. Unde începe Obiectul, încetează Subiectul."
c) „Cunoașterea Obiectului este o cunoaștere apriorică a conștiinței noastre."
Immanuel Kant:
a) „Spațiul nu este o idee empirică rezultată dintr-o experiență exterioară. Eu mă aflu în spațiu, nu el în mine."
b) Sufletul omului este „o substanță imaterială, transcendentă, rațională, simplă și necompusă, care își afirmă propria personalitate."
c) „Într-o lume empirică este ușor să înțelegi legile raționale și să hotărăști în consecință, dar noi avem de a face cu o imagine (Vorstellung) transcendentă, care se regăsește în legile fundamentale ale naturii, dar nu poate fi dedusă din experiență."
Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Dumnezeu, isprăvind de creat rațiunile prime și esențiale universale ale lucrurilor, lucrează, totuși, până azi, nu numai susținând acestea în existență, ci și aducând în actualitate, desfăsurând și constituind părțile date virtual în esențe; apoi asimilând prin providență cele particulare cu esențele universale până ce, folosindu-se de rațiunea mai generală a ființei raționale sau de mișcarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane ale tuturor. În felul acesta le va face pe toate să se miște armonic întreolaltă și cu întregul, nemaiavând cele particulare o voie osebită de-a celor generale, ci una și aceeași rațiune, văzându-se în toate neîmpărțită de modurile de-a fi ale acelora cărora li se atribuie la fel. Prin aceasta se va arăta în plină lucrare harul care îndumnezeiește toate".
Privită ca obiect, lumea materială e supusă cunoașterii. Ca Subiect absolut, Dumnezeu, Cel ce o cunoaște, o admiră („a văzut Dumnezeu că e bine"-referatul creației) o iubește și o susține (providența), rămâne ascuns cunoașterii filosofice. Experiența-experimentul nu ne poate ajuta în acest sens. Filozofia nu cunoaște și nu recunoaște revelația divină, ci doar apriorismul, în vreme ce teologia o afirmă. Immanuel Kant susține rațiunea umană drept forul suprem al judecăților noastre (die reine Vernunft), putere care posedă deja anumite idei, principii transcendente (transzedentale Ideen, Prinzipien) apriorice, cu ajutorul cărora analizează, sistematizează și decide asupra conținutului de informații pe care mintea (înțelegerea) le primește de la lumea înconjurătoare prin simțuri. În schema kantiană, mintea stă pe o treaptă superioară simțurilor. Mintea e cea care judecă, înțelege legătura fenomenologică a legii cauză-efect. Simțurile, zice Kant, nu au însă capacitatea de a discerne („In den Sinnen ist gar kein Urteil, weder ein wares, noch ein falsches"), mintea-înțelegerea putând fi influențată de acestea în chip subiectiv. Dacă mintea are capacitatea de a judeca corect efectele legii cauzalității, rațiunea umană poate da sentințe corecte, dar dacă, influențată de simțuri, ignoră această lege fundamentală a naturii, ea va emite sentințe false. Așa se poate naște relativismul moral, de pildă, pe care tot Kant vrea să-l amelioreze, îndrepteze prin legea morală a datoriei (der Pflicht-die praktische Vernunft), pe care Schöpenhauer o va critica de altfel mai târziu drept o etică indiferentă, o apoteoză a lipsei de iubire ce contrazice iubirea creștină paulină, care nu respectă libertatea de alegere a firii umane, o formă de sclavie morală.
