Despre Legiunea românilor americani s-a scris foarte puțin în istoriografia noastră, în special din cauza lipsei de material documentar. În cele ce urmează, vom puncta doar momente esențiale ale problemei Legiunii românilor americani: demersurile organizatorice și semnificația politică a acestei acțiuni cu finalitate militară. După cele mai cunoscute estimări, în Statele Unite ale Americii, până în 1917-1918, se aflau circa 180.000-200.000 de români emigrați în majoritate din Transilvania. Despre motivele desțărării lor am mai vorbit, ele fiind în esență: mizeria și lipsa de orice perspective într-o Transilvanie deznaționalizată sălbatic de la un an la altul. Mai trebuie subliniat că această rezervă umană considerabilă era totuși una de elită. În America nu pleca oricine. Pleca un om bun de muncă, harnic, tenace. Pleca din disperare, e adevărat, dar cu inima plină de speranțe, hotărât să se reîntoarcă cel puțin cu mia de dolari: „mia și-acasă!", cum spuneau cei mai mulți.
Uniți în puzderie de asociații culturale, economice, multe cu tentă politică, românii din S.U.A. au primit cu entuziasm debordant intrarea României în Primul Război Mondial, clamând, deschis în ziarele și mitingurile lor, nădejdea în realizarea unității naționale a tuturor românilor.
Aceasta era starea de spirit în care îi va găsi, pe românii americani, Misiunea Patriotică Națională trimisă de guvernul român de la Iași, sosită la Washington în 29 iunie 1917. Din ea făceau parte preotul greco-catolic Vasile Lucaciu, ziaristul și preotul ortodox Ioan Moța și locotenentul Vasile Stoica. Personalități accentuate toți trei. Și numai generozitatea idealurilor pe care le serveau a menținut armonia dintre ei.
Trei au fost scopurile principale ale Misiunii: 1) să asigure cercurile politice, diplomatice și opinia publică americană de atașamentul României față de idealurile Antantei 2) de a face cunoscute, între românii din Statele Unite, obiectivele pentru care România a intrat în război și, în fine, 3) organizarea unei Legiuni militare din români americani care să lupte pe frontul francez. De fapt, inițial, ultimul punct fusese obiectivul principal al Misiunii, așa cum reiese dintr-un document semnat la Washington, de V. Lucaciu, în 16 martie 1918, și intitulat „Promemoria în cauza Mishmei Patriotice Naționale". Conducătorul misiunii menționează aici sarcina primordială primită în aprilie 1917 de ministrul de interne Al. Constantinescu, care, comunicându-i hotărârea Consiliului de miniștri al României de a pleca în Statele Unite, pune pe primul loc „înființarea unei «Legiuni Române» după tipul legiunilor formate de celelalte naționalități subjugate". Acțiunea - spunea ministrul - era cerută de interesul nostru național, deci, pentru a răspunde marilor aspirații de unire se cuvenea ca românii ardeleni și bucovineni aflați în America „să dovedească lumii că au înțeles chemarea vremii și să formeze o legiune de voluntari care se va pune la dispoziția Aliaților pe frontul franco-englez". Pentru a realiza acest obiectiv esențial, Misiunea Patriotică Națională a desfășurat o activitate neobosită, intensă, de la început izbindu-se de greutăți care se vor dovedi a fi insurmontabile.
Aici este locul pentru a pune lucrurile la punct, subliniind că începuturile ideii organizării unei legiuni a românilor americani nu a fost adusă în Statele Unite de respectiva Misiune. Pentru prima dată, intenția de a se organiza o astfel de unitate combatantă a apărut la 5 martie 1917, când la Washington se desfășurau festivitățile celei de-a doua inaugurări a lui Woodrow Wilson la conducerea Statelor Unite, ceremonie la care a luat parte și un important grup de reprezentanți ai Uniunii Societăților Române. La festivitate se afla și protopopul Ioan Podea, în calitate de reprezentant al bisericii și al Comitetului Național Român, însoțit și de delegatul Ligii Societăților Române, Rudi Nan, care în înțelegere cu reprezentanții cehilor, slovacilor, sârbilor și croaților, a hotărât înființarea legiunii de voluntari români, ce urma să lupte alături de legiunea acestora. Hotărârea găsește un ecou puternic între tinerii emigranți, care la apelul lui Wilson din 20 aprilie 1917, de a se înrola sub steagul Statelor Unite, răspund în masă, părăsind fabricile și uzinele. Un număr de peste 6.000 de voluntari între 21 și 45 de ani, procedează astfel. Dar, în scurt timp, Statele Unite adoptă o lege a serviciului militar obligatoriu pentru toți cetățenii țării de la 21 până la 31 de ani, așa încât, voluntarii români între 32 și 45 de ani, ce se înscriseseră și ei, vor fi respinși.
Românii din America încercau chiar și spontan să se organizeze în unități românești pentru a ajunge pe câmpurile de luptă din Europa. Este pilduitor exemplul, și chiar simbolic am putea spune, a doi români, unul din Vechiul Regat, Gh. Gărdulescu, și celălalt din Transilvania, Elie L. Bârsan, „doi frați" care trimit un apel ziarului America, pentru ca în „unire" cu alți 100 de tineri români din Cleveland să se înroleze sub „steagul acestei țări" ce luptă pentru libertate, unitate și dezrobirea neamurilor și să se sacrifice pentru eliberarea fraților subjugați din Ardeal sau, cum încheiau ei patetic, să meargă „cu fruntea senină și cu credință în Dumnezeu pentru a depune, pe altarul neamului, forțele noastre, spre a se face părtași alături de frații noștri de dincolo, la dezrobirea neamului și înfăptuirea „ROMÂNIEI MARI!"'
(va urma)
