Până la încheierea mișcării de înființare a unei unice și mari Legiuni românești sub steag american, tinerii români continuau să se înregistreze ca voluntari în armata Statelor Unite. Astfel, până la 14 iunie 1917, din datele lacunare pe care le avem, se confirmă înscrierea a 24 de voluntari în Alliance, 20 în Salem, 18 în Cleveland, 108 în East Youngstown și 202 în Youngstown, Ohio.
Dar să revenim la activitatea Misiunii Patriotice Naționale Române. De cum au sosit în State, V. Lucaciu, V. Stoica și I. Moța au fost primiți, la 2 iulie, în audiență de Robert Lansing, ministrul de externe. În timpul convorbirilor, pe clădirea Ministerului de Externe (Departamentul de Stat) a fost arborat drapelul de stat al României. Demnitarul american a promis că Statele Unite vor da tot sprijinul României pentru ca aceasta să-și continue lupta.
Chiar a doua zi, pe 3 iulie 1917, Vasile Lucaciu, ca președinte al Misiunii patriotice, înaintează Ministerului de Externe un memoriu în care arată că ideea ca românii din S.U.A. să participe la războiul mondial nu este nouă în cercurile politice românești. În respectivul scop au fost făcute propuneri guvernelor Franței și Angliei. Subiectul a fost discutat și de reprezentanții Statelor Unite și ai guvernului României, urmând ca instrucțiuni clare și definitive să fie trimise Misiunii prin ambasada Franței la Washington și prin guvernul Statelor Unite. Din păcate, instrucțiunile nu au sosit.
Sarcina Misiunii rămânea, totuși, aceea de a organiza românii din S.U.A. în scopul de a forma o Legiune cu aceia care nu și-au declarat încă intenția de a deveni cetățeni americani (cei ce primiseră cetățenia se înrolau potrivit legii în armata americană, așa cum arătam mai sus). În ceea ce privește problemele echipării, instruirii și transportării acestor trupe pe frontul francez, guvernul S.U.A. era rugat să ia legătura cu guvernul Angliei și Franței. Vasile Lucaciu îl informa pe secretarul de stat, într-un scurt memoriu, că Misiunea va face o vie propagandă pentru a realiza ideea punerii pe picioare a Legiunii românești, în care scop va folosi și presa, mitingurile, precum și alte mijloace disponibile.
Aceeași temă este abordată îndelung de Misiune și la 6 iulie 1917, într-o întrevedere cu ministrul de război, Newton Baker, la care V. Stoica insista pentru recunoașterea Legiunii ca unitate militară românească, sintetizând, în 7 puncte, planul elaborat de el. Respectivele puncte erau următoarele:
1) Unitatea va fi formată din români ardeleni și bănățeni ce nu erau cetățeni ai Statelor Unite și care se vor înscrie voluntari;
2) Unitatea va fi încadrată în armata americană sub numele de „batalion românesc", „regiment românesc" sau „brigadă românească", în funcție de numărul voluntarilor înscriși;
3) Ofițerii vor fi americani sau vor fi ceruți guvernului român un număr de ofițeri transilvăneni;
4) Subofițerii vor fi români, foști gradați în armata austro-ungară sau subofițeri formați deja în armata americană;
5) Limba de comandă și de instruire, de asemenea, va fi cea engleză, însă și română, în caz de nevoie;
6) Cheltuielile cu echiparea, traiul și transportul vor fi suportate de guvernul Statelor Unite;
7) Asupra celorlalte amănunte se va realiza o înțelegere cu statul român.
Răspunsul dat de ministru, atât în 6 iunie 1917, cât și a doua zi, a fost un „nu" politicos, explicându-se delegaților români că America nu poate accepta nicio unitate militară cu caracter specific național, deoarece americanii așteptau ca războiul să topească în vestitul „melting pot" pe toți cei emigrați și astfel să se consolideze o mare, glorioasă și unitară națiune americană. Statele Unite voiau o armată americană cu spirit american, constată, în finalul convorbirilor, Vasile Stoica. Ministrul Newton Baker mai invocă greutățile transportului, care erau reale. Refuzul nu este însă definitiv și irevocabil, deoarece ministrul păstrează o mică rezervă atunci când le spune că, dacă mai târziu se va ivi totuși necesitatea unei astfel de unități, guvernul american va primi bucuros respectiva ofertă. Dar până atunci, roagă Misiunea să-i îndemne pe români a se înscrie voluntari în armata americană. Și Stoica mai adaugă în memoriile sale că aceasta a fost și părerea marelui Stat Major al armatei americane, ceea ce evident înseamnă că Misiunea s-a adresat și acestui for militar. Urmărindu-și obiectivele, delegația română a intrat în legătură și cu o serie de înalți funcționari al Ministerului de Externe, mai ales cu William Phillips și Albert Putney.
Cu acestea se părea că problema Legiunii ar fi fost definitiv încheiată. Și, totuși, Misiunea patriotică nu s-a resemnat. Obstinația ei de a activa mai departe urmărind obiectivele pentru care a venit în Statele Unite îi aduce pe de o parte recunoașterea și o tot mai largă apreciere din partea românilor americani, iar pe de altă parte își atrage cea mai ostilă atitudine a cercurilor conducătoare ale emigrației ungurești din Statele Unite. Acestea au folosit toate mijloacele ca să compromită și să prezinte într-o lumină falsă Misiunea românească. Mai întâi, ziarele ungurești din Cleveland, New York și Trenton au bătut monedă pe faptul că Misiunea nu are hârtii de acreditare și din acest motiv președintele Wilson nu a primit-o în audiență. Calomniile cele mai odioase la adresa Misiunii Patriotice Române și a idealului de unire a Transilvaniei cu România s-au dezlănțuit însă cu patimă atunci când au aflat că Misiunea românească dispune de un memoriu intitulat Cartea Durerilor, în care sunt consemnate, ca și în celebrul Memorand de la 1892, numeroase suferințe îndurate de români din partea stăpânirii ungurești. Respectiva carte-document urma a fi înaintată solemn președintelui Wilson și tuturor membrilor Congresului american. Toate ziarele emigranților unguri susțineau cu un zel demn de o cauză mai bună că românii din Transilvania s-ar fi bucurat de toate libertățile politice, culturale și religioase, asemenea ungurilor și că toate cele scrise în Cartea Durerilor nu erau decât „minciuni adunate de la gunoi", demne de a fi „debitate doar de oameni de teapa lui Lucaciu, Stoica și Moța". În consecință, maghiarii din emigrație erau insistent îndemnați ca prin toți cunoscuții lor americani să dezmintă respectivele „aserțiuni" românești.
(Va urma)
