REZOLUȚIA DE LA ALBA IULIA, CALUL DE BĂTAIE AL PROPAGANDEI HUNGARISTE

În ultima perioadă, cum este și cazul recentei Universități de vară de la Balvanyos, (pe care nu știm de ce oficialitățile române o mai tolerează), unde au participat înalți demnitari maghiari în frunte cu premierul Viktor Orbán, și ca o justificare a intensificării acțiunilor antiromânești desfășurate pe toate planurile atât intern, cât și de la Budapesta, se bate multă monedă pe așa-zisa neîndeplinire de către statul român a subpunctului nr. 1 din punctul III al Rezoluției de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, și care sună astfel: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc."

Dacă luăm acest text și încercăm să-l comentăm, constatăm că în afară de nefericita sintagmă „popoarele conlocuitoare", tot ceea ce a promis atunci o adunare populară, fără a avea dreptul să o facă, neavând legitimitate juridică, s-a și realizat, atât în domeniul administrației, al justiției, unde se vorbește maghiara „pe toate cărările", dar mai ales în privința gradului de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării, unde sunt mult peste normă, încât, adunate toate la un loc, rezultă un plus excesiv al drepturilor minorităților nemaiîntâlnit în Europa. Dacă n-ar fi fost astfel, statul român n-ar fi făcut altceva decât o face de o mie de ani statul maghiar, adică i-ar fi asimilat, și atunci lucrurile s-ar fi rezolvat altfel.

De ani de zile, de când reprezentanții minorității maghiare invocă acest text, ca o promisiune neonorată a statului român, poziția de ambiguitate a acestuia, tăcerea complice a specialiștilor noștri în drept constituțional și drept internațional, în istorie, sau poate simpla ignorare a subiectului, adică toată această atitudine de nepăsare, a dus la impresia existenței unei culpe, pentru că, după cum se spune în dreptul roman: „Qui tacit, non negat", adică, cine tace, nu neagă.

De aceea apreciem în mod deosebit strădania clujeanului Corneliu D. Pop, care s-a aplecat cu toată competența și truda asupra acestui subiect și, după ani de studii și căutări asidue în arhive, elaborează pe această temă un documentar complet, „Rezoluția de la Alba Iulia și Statul Român", de o valoare istorică și științifică extraordinară, care răspunde la toate aceste ezitări, document pe care ziarul nostru a găsit de cuviință să-l publice integral în episoade, invitându-i pe cei interesați de subiect să le lectureze cu toată atenția.

Noi, românii, ne-am obișnuit să acordăm o importanță extraordinară Adunării de la Alba Iulia din Decembrie 1918, ceea ce nu e deloc rău, absolutizând-o chiar. Mai ales ca valoare sentimentală, ea a constituit picătura care a umplut paharul marilor noastre năzuințe, fără însă să avem în vedere faptul că în spatele ei se află un zid puternic, de netrecut. Este vorba de tratatele încheiate și demersurile legitime ale Regatului României, ca stat suveran, liderii acestuia stabilind în cele mai mici detalii, cu aliații de război, de ceea ce vom beneficia dacă acesta va fi câștigat, asumându-și în același timp riscuri enorme în cazul în care războiul va fi pierdut. Un act de curaj nebunesc, o luptă crâncenă, pe viață și pe moarte. Prin această decizie, practic, Regatul României a jucat cartea propriei sale existențe.

Așadar, obiectivul guvernului liberal condus de Ion I. C. Brătianu, prim-ministru și ministru de externe în același timp, a fost Reîntregirea țării. Aceasta a însemnat trecerea la Patria - Mamă, în urma tratatelor de pace încheiate, a tuturor teritoriilor locuite majoritar de români din fostul imperiu austro-ungar, nominalizate fiecare: Transilvania, Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul, de la partea ungurească a imperiului austro-ungar (Transleithania), dar și a Bucovinei de la partea austriacă a imperiului (Cisleithania), precum și a Basarabiei de la ruși.

Primind acceptul total prin tratatele politice și militare încheiate cu țările partenere: Anglia, Franța, Italia, Statele Unite, România a intrat în război contra Austro-Ungariei, Germaniei și Bulgariei după doi ani de neutralitate, în august 1916, aruncându-se într-o bătălie nimicitoare pentru cauza românismului, în care următorii aproape doi ani i-au fost extrem de nefavorabili. Se știe că prin ofensiva puternică a germanilor, ungurilor și bulgarilor, prin ocuparea Bucureștiului și retragerea Guvernului la Iași, Regatul Român a pierdut 2/3 din teritoriu, fiind aproape de desființare, cu costuri materiale enorme și pierderi umane de 333.000 de militari morți în luptă sau secerați de boli, la care se adaugă drama extraordinară a întregii populații. Abia prin crâncenele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din 1917, s-a putut trece la ofensiva împotriva inamicului. Așadar, prețul acestui act de curaj unic au fost jertfele și sacrificiile enorme, recunoscute și apreciate de cobeligeranți la Conferința de Pace de la Paris din 1919, și care au respectat întru totul revendicările Regatului Român, cuprinse în tratatele anterioare.

Conform dreptului internațional care reglementează principiile dreptului de război, anexările de teritorii nu se discută, ele se execută. Evident, pe bază de tratate, între învinși și învingători, fără a se cere acceptul populației. Cu alte cuvinte, Regatul României primea oricum teritoriile nominalizate și România Mare oricum s-ar fi înfăptuit. Elementul nou care a apărut după Primul Război Mondial a fost faimosul principiu al autodeterminării promovat de președintele SUA, Woodrow Wilson, care stipula „alipirea voluntară" a teritoriilor respective, prin voința majoritară a populației, la națiunea de care aparțin, motivată etnic, geografic și istoric, sens în care s-au cerut justificări foarte riguroase, despre care noi am mai scris. Diplomația românească a vremii a trecut cu bine peste aceste obstacole, iar provinciile solicitate au fost aduse la sânul Patriei Mame. Ce trebuia să facă liderii și organizatorii acestor acțiuni de adeziune prin vot popular? Să elaboreze un document în care să se stipuleze scurt și concis: „unirea necondiționată cu Regatul României" și nimic mai mult.

Cum s-au comportat ai noștri? Liderii bucovineni au fost singurii care s-au conformat, elaborând, „din prima" documentul prin care se exprimă „unirea necondiționată cu Regatul României", fără niciun adaos. Basarabia a fost și ea pe lângă subiect, cerând, la 27 martie 1918, unirea condiționată cu Regatul României, ca apoi să revină asupra acesteia, la 27 noiembrie 1918, prin anularea condițiilor impuse Statului Român. Ardelenii și bănățenii au fost cei mai creativi. Ei au stipulat în Rezoluție, la punctul I, unirea necondiționată cu Regatul României, după care a început să dezvolte subiectul, înserând tot felul de condiții, formulând la punctul III, subpunctul I, acel text pe care vi l-am prezentat la început. Întrebarea care se pune este: a avut Adunarea Națională de la Alba Iulia autoritatea de a lua hotărâri de genul celei amintite? Evident, nu, iar toate înscrisurile de la punctele II-IX din cadrul Rezoluției sunt nule de drept, atât în ce privește dreptul constituțional, cât și cel internațional. De ce? Pentru simplul motiv că, citez: „Aceste componente teritoriale nu puteau cere un tratament aparte, excepțional în cadrul statului român, deoarece unirea unui teritoriu cu un stat suveran nu se poate face decât prin încorporarea definitivă a acestuia în teritoriul respectiv și nu sub forma unei uniuni sau a unei federații ce poate avea loc numai în cazul în care este vorba de uniuni de state federale".

În consecință, conform principiilor de drept, statului român nu i-a revenit nici în trecut, nu-i revine nici în prezent, și nu-i va reveni nici în viitor, niciun fel de obligații de asumat și de îndeplinit, așa cum continuă să îndoctrineze liderii minorității maghiare, oferind acesteia iluzii deșarte, doar dacă actualii noștri guvernanți consimt la o inadmisibilă trădare a interesului național, și în anul Centenarului, așa cum obișnuiesc să o facă de trei decenii încoace, ca umili supuși ai Budapestei și ai UDMR.

S-a întâmplat și atunci cum se întâmplă și acum. Pentru a obține și acceptul minorității maghiare, deși nu era nevoie, liderii ardeleni, din dorința de a fi bine pentru toți, au negociat cu cei maghiari, făcându-le tot felul de concesii, ca de genul celor înscrise la subpunctul 1 de la punctul III, pe care le-am prezentat la începutul editorialului. Nu știm dacă și unii și alții erau conștienți de nulitatea juridică a celor puse pe hârtie. Cert este că nici după ce aceste pretenții absurde au fost înserate în Rezoluție, liderii maghiari n-au aderat la niciunul din principiile înscrise aici. Ca atare, cu atât mai mult ei nu pot pretinde aplicarea unui document la care n-au consimțit atunci, respingându-l din start, prin acel „Nem, nem". Așadar, tevatura pe marginea neaplicării obligațiilor cuprinse în Rezoluția de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, care de fapt nu sunt obligații, constituie o fumigenă pe care liderii minorității maghiare, dar și potentații statului maghiar, o folosesc, chiar aici, pe pământ românesc, pentru a întărâta conaționalii împotriva „Bucureștiului", care, pe lângă faptul că le „mănâncă banii", nu-i lasă, chipurile, să se instruiască, să se administreze și judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său, așa cum s-a prevăzut cu 100 de ani în urmă, într-un document, care, iată, interpretat tendențios și mincinos, poate crea o stare de spirit, de nemulțumire indusă, pentru a tulbura apele, ca românii și maghiarii să nu poată trăi în bună înțelegere, așa cum ar fi normal și firesc.

 

Lasă un comentariu