Cu sufletul cernit de supărare și cu gândul întristat de vestea tristă a tragediilor, mult prea tragice, prin care a trecut Grecia și al său cult și brav popor elen (creștin ortodox mai înainte de apariția în lume a catolicismului și mult mai vechi decât a deveni Olimpul legendar, iar Muntele Athos evlavios), părintele-profesor Constantin Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Ierarh Andrei Șaguna" din Sibiu, ne sfătuiește că ar fi cel mai nimerit „…să ne ținem gura la durerea altora, dacă nu suntem în stare să ne rugăm tăcând". După care adaugă următoarea rostire a gândului său îndoliat: „Iartă-ne, Doamne, că în liniștea nătângă uităm că Dumnezeu nu omoară și nu aprinde păduri, că el pedepsește cu dragoste, iar Grecia și locuitorii săi ne spun că nicicând nu se va răci cenușa tragediei lor!"; • Din adevărurile de netăgăduit ale vieții omului, trei dintre ele decupate din inspirația versificată a filozofului-poet Lucian Blaga (1895-1961), fiu al Lacrămului Văii Frumoase a Sebeșului-Albei Iulii: 1.-„Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul"; 2. - „Tânărul cântă: Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea"; 3. - „Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e înțelepciunea!"; • O altă înșiruire de adevăruri adevărate, gândite de alte minți, rostite de alte guri și scrise de alte mâini. Trăind nu numai în stricta realitate a zilelor și anilor vieții mele, ci și în lectura paginilor unor cărți de căpătâi și demult scrise și recent uitate, am ajuns la concluzia, universal valabilă, cum că pentru fiecare om există un ceas al venirii sale pe pământ și un altul al plecării definitive din această lume mare. Că drumul fiecăruia în viață este unic în felul lui, oricât am fi dispuși să credem că uneori se întâmplă să străbatem aceleași drumuri și să ne iasă în cale aceleași întâmplări. Sunt de acord că ele pot fi asemănătoare, dar nu și în lungimea sau în scurtimea pașilor noștri. Și nici a ritmului călcării lor adâncit și apăsat! Cât despre drumurile românești (reale, nu cele imaginare, poetice, filozofice sau politico-electorale), avem la îndemâna luminii ochilor și la puterea înțelegerii minților noastre să pricepem, sau să nu pricepem lecția scrisă, lăsată nouă încă din anul 1940, de romancierul Mihail Sadoveanu (1880-1961). O lecție rămasă valabilă până în zilele noastre: „Drumurile care nu sunt asfaltate, nici pardosite cu granit, care au rămas ca-n veacul părintelui Decebal, îmi par mult mai interesante, căci mă pot scoate pe tărâmul celălalt". Fiecare „călător" urmărește un drum, lăuntric sau exterior, călăuzit de o conștiință, despre care filozoful (n.a. istoricul și criticul literar) Tudor Vianu (1898-1964) scrie că „este purtătorul marilor forțe ale istoriei. Fiecare dintre noi este moștenitorul istoriei și creatorul ei. Mă simt apăsat de întregul trecut și răspunzător pentru întregul viitor."; • O autoconstatare, precum cea care urmează: În decursul vieții, corpul omului trece de la starea de foarte bine înspre cea de tot mai grea oboseală, inclusiv a minții-uituce. Este chiar și cazul meu, atunci când mă uit în oglinda dimineților și constat că sunt precum România de astăzi. Ca urmare, mă surprind exclamând în gând: „Ce-am fost și ce-am ajuns!" De unde și readucerea aminte a amintirilor prietenului meu. Cel care era un foarte deștept coleg de școală primară. El mă întreba, mai zilele trecute, dacă îmi mai amintesc cât de bucuroși eram noi doi, în anii cruntei secete și a foametei care i-a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial (respectiv în intervalul anilor 1945-1947), atunci când în recreația mare aveam de împărțit o bucățică de mămăligă rece și un măr pătul sau o pară mălăiață. Iar acum, îmbuibatul său strănepot, elev în clasa a 4-a, aruncă la coșul de gunoi bunătatea de sandvici cu șuncă și cașcaval! Numai că noi, pe acea vreme, aveam în catalog doar note de ZECE, iar strănepotului său i se plătesc ore de meditații la matematică și la limba română. În schimb, nu are rival în clasă și pe stradă la vorbitul în limba engleză și la butonatul pe Internet!; • Scriitorul-dramaturg George Bernard Shaw (1856-1950), Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, ne spune că „Muzica este foarte frumoasă, dar o femeie care cântă la pian toată ziua este un blestem"; • Nu știu cum se face, dar nu există concert sau spectacol de teatru în care printre spectatori să nu se afle măcar unul care este răcit cobză, tușind zgomotos sau înfundat în neștire; • Soția cântă de zori la vioară, șantajându-și soțul că nu se va opri până nu-i promite ferm că-i va cumpăra rochia preferată; • Aflând că plec la munte în „concediu de pensionar-veteran", un prieten mă întreabă răutăcios dacă am pus în bagaje și „o carte de vacanță". Iar răspunsul meu a fost pe măsura întrebării lui: am cumpărat de la anticariat cărți gata citite, pentru ca eu să nu mă mai obosesc cu cititul!; • Din amintirile mărturisite ale unui bătrân judecător de tribunal: „N-am văzut hoț care să se rușineze și să își recunoască fapta, cu toate că dovezile erau evidente"; • O mult prea tristă mărturisire personală: A ajuns să nu mă mai mire nici faptul că amărâții de emigranți arabi și africani refuză să rămână definitiv în țara mea. Și le dau dreptate din moment ce fac același lucru și milioane de români care muncesc și se distrează în țări străine!
