„Județele Harghita și Covasna reprezintă un simbol al înțelegerii între etnii, reprezintă un laborator mondial. În aceste două județe, s-a realizat un model de înțelegere pentru România, pentru Europa și pentru întreaga lume" (Emil Constantinescu, președinte al României între 1996-2000)
Când a câștigat alegerile prezidențiale din 1996, cu sprijinul covârșitor al electoratului maghiar din Harghita (92%), Covasna (87%) și Satu Mare (78%), președintele Emil Constantinescu declara public, în numele CDR (din care făcea parte și UDMR): „nu voi tolera necinstea, nu voi tolera violența, nu voi tolera abuzul"! Cu siguranță că noul președinte și-a forțat discursul cu niște cuvinte frumoase și galante, dovedite însă a fi, tocmai pentru că veneau de la o persoană a cărui ascensiune politică s-a datorat și unui „ciudat" sprijin acordat de șeful sri-ist Imre Asztalos (evreu maghiar) și de oficina söröșistă GDS (S. Pralong va fi numită consilier prezidențial pentru Diasporă), un nemaipomenit „praf în ochi" aruncat, în ochii românilor, de către un șef de stat aservit intereselor maghiare! Demagogia din mandatul lui Constantinescu, prin care a abandonat interesul național și a sacrificat valorile românești, s-a concretizat în acțiuni caracterizate (deși spunea, în nov. 2000, că principalul scop al mandatului său a fost acela de a menține pacea între români și maghiari), de mari concesii făcute maghiarilor din Transilvania și de facilitarea oficială a necinstei, violenței și abuzului! Și iată acum, stimați cititori, faptele cu care președintele Constantinescu și-a contrazis vorbele rostite încă din discursul inaugural:
A perpetuat necinstea când a pus o serie de medalii naționale în mâna corupților și, mai ales, când a numit-o pe Smaranda Enache - Szobotka (cea care a dus un război atât de nedrept cu poporul român, militând pentru separatism în învățământ și incitând la autonomia etnică a maghiarilor) ca ambasador al României în Finlanda, deși știa că aceasta a perpetuat - în media internațională - minciuna că românii i-au maltratat pe maghiari la Târgu-Mureș (secvența în care românul Mihăilă Cofariu era căzut și lovit bestial, prezentată la 4 oct. 1990, de televiziunea franceză, a fost comentată de S. Enache prin cuvintele „iată de ce este în stare poporul român"!) - o atitudine dezavuată prompt și just, în Parlament, de deputatul Lazăr Lădariu, prin următoarele cuvinte: „Numirea Smarandei Enache este tributul rușinii într-un pact al diavolului, încheiat, în mare taină, între partidele puternic antinaționale și UDMR".
A clacat (în fața violenței extremismului maghiar) și când a semnat grațierea criminalilor unguri din 1989 (în cazul uciderii sălbatice a ofițerului milițian Aurel Agache, Ungaria „prietenă" a refuzat să pună în aplicare mandatul internațional de arestare și le-a acordat azil politic atât infractorilor maghiari D.K.F. Orban, O. Paisz și J. Konrad, cât și lui E. Barabaș - unul din agresorii românului Cofariu), și când l-a amnistiat (la cererea UDMR) pe maghiarul care l-a mutilat pe viață pe românul Mihăilă Cofariu (maghiar care, premiat fiind de UDMR, a devenit capul unei organizații maghiare extremiste, interzise în țări precum Canada și Slovacia), și când consilierul prezidențial Zoe Petre avea să rămână inert în fața atacării punctului 1 din Constituție (în 1998, la Tușnad)!
A îngăduit abuzul când a acceptat „sfatul" Ungariei de a se modifica Legea cultelor în vederea retrocedării pentru maghiari a averilor religioase (după ce prim-ministrul Ciorbea vizitase Budapesta, când a devenit „unealta" lui Coposu în ce privește „restitutio in integrum" (și-a dat acordul ca maghiarii să obțină privilegii, prin șantajarea participării UDMR la guvernare, retrocedând grofilor unguri despăgubiri pentru a treia oară), când nu a vegheat constituțional la respectarea integrității și suveranității (maghiarii din România au arborat steagul Ungariei și mii de unguri au pătruns în România, „uitând" să mai plece), când a modificat Legea învățământului la dorința UDMR, când a recunoscut Holocaustul românilor împotriva evreilor (Constantinescu a acceptat și să fie membru în Institutul antiromânesc „E. Wiesel") etc.
Prin toate aceste anomalii, așa-zisul „lider regional" Emil Constantinescu s-a arătat a fi, în fața Istoriei, un președinte - marionetă, un infatuat agreat, sprijinit și influențat de maghiari, incapabil să pună (românește) „piciorul în prag" atunci când, chiar înaine cu o zi de a se întâlni la Tg.-Mureș cu extremistul președinte ungur A. Göncz, Tricolorul României a fost coborât de pe clădirea Primăriei municipale, din dispoziția primarului maghiar I. Fodor... Sau atunci când își permitea (fără să aibă vreun mandat și fără să consulte Parlamentul și poporul) să spună că România va ceda Ucrainei unele părți din teritoriul său (la reuniunea de la Davros) și să semneze, în 1997, Tratatul cu Ucraina... Sau atunci când și-a dat acordul, în 1999, ca spațiul nostru aerian să fie pus la dispoziția intervenției militare a NATO într-o țară - Serbia - cu care România avea încheiat un tratat de bună vecinătate!
