Așa cum se știe, această sărbătoare creștină, cu emergență iudaică, Schimbarea la față a lui Iisus Hristos (sau Transfigurarea Domnului), este un eveniment descris de Evangheliile sinoptice (Matei 17:1-9, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36), în care Iisus se schimbă la față pe Muntele Tabor, constituindu-se astfel într-o Sfântă Taină în creștinism. Alături de celelalte taine sau minuni, acest miracol este unic față de celelalte care apar în Evanghelii, în sensul că efectul se produce asupra lui Iisus, care își descoperă dumnezeirea Sa prin natura umană pe care și-a asumat-o. Fapt care îl legitimează pe un teolog de mărimea lui Toma d' Aquino să considere Schimbarea la față cel mai mare miracol, completând o altă Sfântă Taină creștină, Botezul Mântuitorului. Ceea ce este mai puțin cunoscut de către cititori, este faptul că această sărbătoare datează doar de la începutul secolului al IV-lea, când Împărăteasa Elena zidește o biserică pe Muntele Tabor, locul unde a avut loc evenimentul celebrat. Un alt amănunt istoric este că această sărbatoare începe să fie menționată mai întâi în ortodoxism, în prima jumătate a secolului al V- lea, pe când în Apus s-a generalizat mai târziu, prin hotărârea luată de papa Calist III, ca mulțumire pentru biruința creștinilor în războiul purtat cu turcii la Belgrad, în anul 1456. La fel de important este să cunoaștem că lumina care iradiază din Hristos și-L înconjoară asemenea unei mandorle - „migdale", nu este luminoasă, ci întunecată. Este Lumina pură, Lumina necreată, similară cu Lumina Sfintei Învieri. Întunericul din centru face trimitere la ființa lui Dumnezeu, care rămâne necunoscută omului. Aceasta înseamnă că Lumina în care S-a descoperit Hristos nu a fost ființa lui Dumnezeu, care este necunoscută, ci o energie care izvorăște din această ființă, asemenea Duhului Sfânt care s-a pogorât pe Iisus în timpul Sfintei Taine a Botezului. Un asemenea eveniment crucial a devenit obiect predilect pentru iconografie, unde este reprezentat asemenea descrierii făcute de evangheliști. Astfel, în centrul reprezentării este Hristos, înveșmântat în alb, fiind înconjurat de un fond închis la culoare, așa-numita mandorlă, prezentă și în icoana Învierii. La picioarele Sale sunt căzuți, cu fețele la pământ, ucenicii Petru, Iacob și Ioan, iar de-o parte și de alta sunt prezenți Moise și Ilie.
Interpretările acestui text depășesc cu mult puterea de înțelegere a celor mai mulți cititori, așa cum este realizată de exegeții creștini - părinții Patristicii, vizând un grad ridicat de inițiere în acest univers gnostic - esoteric, orice relatare despre eveniment putând fi interpretat doxologic, așa cum a făcut-o și Iisus în fața apostolilor inițiați (Ioan, Petru, Iacob și Iuda), depășind sub raport fenomenologic evenimentul în sine, relatat de evangheliști pe înțelesul tuturor, fără alte interpretări hermeneutice. Așa cum vor putea constata cei care aprofundează mesajul teologic - doxologic, tot ceea ce este relatat depășește sensul și semnificația relatată, și așa cum voi arăta, chiar și efectele induse în plan religios. Dacă privim fenomenul sub raport geometric și iconografic, fără a ignora mesajul religios, prin persoanele participante la eveniment, unele vii (Iisus, Petru, Ioan și Iacob), iar altele care nu mai erau în viață (Moise și Ilie), evenimentul poate fi încadrat în două triunghiuri suprapuse în sens invers, care, asemenea Crucii creștine, configurau geometric universul creat. Un „triunghi esențial", cu vârful în sus, format din cei mai desăvârșiți inițiați: Iisus într-o mandorlă luminoasă, Moise și proorocul Ilie, cel care s-a urcat la cer cu un „car cu foc", ca oameni aleși de Dumnezeu, simbol al faptelor bune, iar celălalt triunghi, cu vârful în jos, numit „triunghi substanțial", îi cuprindea pe cei mai apropiați ucenici ai lui Iisus (Petru, Ioan, Iacob), simbolizând lumea de jos, cu fapte neplăcute Domnului. Suprapuse aceste două triunghiuri formează o figură ce simbolizează Steaua lui David, care avea să devină simbolul național identitar al statului și etnicilor evrei. Astfel, prin suprapunerea acestor două triunghiuri s-a format hexagrama cu 6 colțuri, cunoscută sub denumirea inițială de Scutul lui David, din traducerea sintagmei Magen David, devenită ulterior Steaua lui David (1648, în Praga). Așa cum se știe, Steaua lui David avea să devină un simbol național iudaic prin care se identificau evreii, dar care sub raport simbolic și hermeneutic viza și unele atribute ale divinității iudaice și creștine. Astfel, în triunghiul substanțial se regăseau principalele atribute ale divinității iudaice - ale lui Yahwe: dragostea, puterea, înțelepciunea, mila, majestatea și justiția. În alte interpretări, hexagrama cunoscută sub denumirea menționată, este un simbol străvechi care trimite direct spre concepte și valențe înalte, cu forță magică și încărcătură energetică deosebită. Astfel, energia puternică a acestui simbol magic și cosmologic, devenit ulterior simbol etnic național, avea să fie asociată cu alte atribute ale divinității, precum ar fi: perfectiunea, pacea, liniștea, împlinirea și eternitatea, generând o stare de bine specială, un echilibru între corpul fizic și spirit, o armonie între exterior și interior, diminuând acea tendință entropică a creației. Ceea ce trebuie cunoscut este că prin toate înțelesurile atribuite acestei figuri geometrice magice, prin ea sunt centrate în noi oamenii, forța și înțelepciunea Creatorului, hexagonul fiind unul dintre cele mai puternice și mai fascinante simboluri sacre.
Dacă în colțurile exterioare hexagramei erau evidențiate atributele lui Yahwe, ulterior, prin apariția creștinismului și a Sfintei Treimi, în centrul acestui hexagon era așezat Dumnezeu Tatăl, reprezentând centrul universului, cu toate atributele Sale menționate, ca urmare a acțiunii Persoanelor treimice, a lui Dumnezeu Tatăl, prin intermediul Fiului și a Duhului Sfânt. În același timp, cele șase vârfuri simbolizează faptul că Dumnezeu domnește asupra întregului univers, pe șase direcții: est, vest, nord, sud, sus și jos. Ne putem da seama cu ușurință că aceste puncte cardinale, ce reprezintă aceste vârfuri din afara hexagramei, au devenit simbol în crucea creștină, exprimând infinitatea creației, pe orizontală, și a Creatorului, pe verticală, reunind imanența cu transcendența, creația văzută cu creația nevăzută, în ultimă instanță, lumea veche cu lumea nouă, prin ceea ce avea să devină schimbarea ca eveniment cosmologic și uman, manifestată prin această mare și Sfântă Taină creștină.
