REVOLTA (NE)CUNOAȘTERII SAU IGNORANȚA LUCIDITĂȚII (4)

Distribuie pe:

În cazul teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, Logosul divin, ca Subiect absolut, creează esențele universale, rațiunile prime ale lucrurilor, pe care le dezvoltă în istoria umană prin providență și prin angajarea făpturilor la această lucrare divino-umană, în care creația este înțeleasă unitar (cămașa nesfâșiată a lui Hristos), așa încât omul, rațiune cuvântătoare, poate să se supună și el acestei armonii divine ca o rațiune particulară, evitând prin nesubordonare starea de păcat, perversitatea, anarhia, imoralitatea, dezbinarea la nivel uman și planetar. Sfântul Maxim propune și el, în ceea ce privește calea spre desăvârșire, o ierahie: rațiunea/ înțelegerea/ deprinderea virtuților/ contemplarea rațiunii lucrurilor și, pe treapta cea mai de sus, înțelepciunea.

În multe privințe, filozofia schöpenhauriană și kantiană mă face să mă izbesc de metafizică, de abstract. Ca Persoană, sunt mai mult decât o reflecție (imagine-Vorstellung) metafizică abstractă sau panteist-spinoziană, eu sunt „ruda Domnului". Platon sesiza faptul că rațiunea umană nu se mulțumește și nu se limitează la cunoașterea senzual-emprică, ci-și dorește experierea transcendenței. Ideile lui Platon serveau drept Imagine - Model, cu scopul de a apropia cât mai mult de Original. Immanuel Kant dă naștere unei dialectici transcendente, care exprimă doar imposibilitatea cunoașterii Subiectului Absolut și nu mă ajută cât de puțin să mă privesc și gândesc (imaginez) drept icoană creată, veșnică și nemuritoare, din care cad de îndată ce caut adevărul absolut sau relația cu acesta exclusiv în natură. Drept urmare, Subiectul uman, circumscris de spațiu și timp, transcendent acestora prin nemurirea sufletului, poate fi redus, (de)căzut, așa cum bine știm, fără însă a-și pierde calitatea ontologică de persoană, la stadiul de obiect sau simplu individ supus manipulării și îndoctrinării.

Refuzul persoanei umane de a rămâne o icoană și în icoană atrage după sine (re)imaginarea lumii create în afara relației cu Creatorul ei. Acest lucru îl observăm azi în toate știintele și arta postmodernă. Frustrat și corupt de forțe oculte, restului religios din om îi ia locul psihanaliza și parapsihologia, care reduc sufletul la o simplă substanță empirică. În acest moment, omul se transformă din Persoană într-un simplu individ, analizat, gândit, tratat și imaginat doar din punct de vedere neurologic care, paradoxal, cu cât vrea mai mult, cu atât este mai puțin (l-am parafrazat aici pe Cioran, care zice: „Cu cât ești mai mult, cu atât vrei mai puțin"). Individualism recent sec.

În relația autentică cu Dumnezeu se descoperă Logosul (Rațiunea divină), care dă sens vieții și umple de rațiuni toate lucrurile lumii. El îi dă logos (cuvânt) și omului. Omul are logos. Omul e logos. Această realitate ontologică arată armonia dintre Logosul divin, logosul omului și logosul lucrurilor. Sensul deplin al vieții este înțelegerea acestei lumii (Vorstellung) ca pe o icoană transcendent-iminentă. Prin păcatul primordial, imaginea omului despre Logosul divin, logosul personal, logosul lucrurilor s-a deformat. Omul căzut trăiește la suprafață, instinctual, irațional, se revoltă și moare frustrat, pentru că el, omul-Zeu, a căzut din propria-i icoană, devenind Idol. La acest nivel al decăderii și pervertirii ființei umane nu se poate constata decât o sterilă zbatere, zvâgnire-n gol a libertății.

 

Lasă un comentariu