JURNAL DE CĂLĂTORIE - CASCADA BIGĂR

Distribuie pe:

Când este vorba despre destinații de vacanță, mulți dintre noi ne ghidăm după experiențele altora, după imagini care circulă pe internet, înfățișând locuri apropiate de basm, sau după materiale propagandiste distribuite în media sau on-line. Potrivit unor astfel de criterii, am hotărât și noi să vizităm Cascada Bigăr din județul Caraș Severin, cascadă naturală care a fost inclusă de către site-ul „The World Geography" în topul celor mai impresionante din lume.

Iată-ne, deci, pornind către Parcul Național Cheile Nerei - Beușnița, într-o zi care ne zâmbea favorabil încă din zori, însoțiți de norișori pufoși de un alb imaculat și raze blânde de soare care se jucau de-a v-ați ascunselea printre căpițele înșirate pe dealuri și copacii aureolați de mister. Prin geamurile deschise ale mașinii intră miros de Românie, tămâie de soc înflorit și lemn verde, parfum de flori de câmp și licoare de cumințenia unui pământ îndelung roditor. Mai mare dragul să hoinărești! Și, uite-așa, o luăm de la Bozovici spre Anina, în torsul leneș al Loganului nostru învățat cu drumurile de țară. Înainte cu șapte kilometri de Cascada Bigăr, un drum străjuit de lanuri coapte face stânga spre Eftimie Murgu. Ei, cum să treci de Eftimie Murgu și să nu faci un mic popas la cel mai mare parc cu mori de apă din România? Ce, nu ai știut că la Rudăria este cel mai mare parc mulinologic din sud-estul Europei? Să-ți spun un secret! Nici eu nu am aflat decât anul acesta, dar mă bucur că dorul meu de ducă mă poartă în astfel de locuri care mă fac să mă simt mândră de țara mea.

Intrăm în satul Eftimie Murgu cu reținere. Case înghesuite una într-alta, perete în perete, străzi înguste, oameni puțini și prinși în treburi cotidiene, liniște mai presus de toate. Urcăm un mic deal și ajungem la un pod lângă care se poate parca. Bine. Se spune că aici urmele civilizației sunt din timpuri străvechi, undeva la 4.000 de ani, de când datează câteva vestigii preistorice de genul obiectelor din cultura Coțofeni. Dar, ceea ce poți admira cu adevărat acum sunt 22 de mori de apă înșirate pe aproximativ 3 kilometri de râu. Ele au fost restaurate în anul 2000, așa că, arhitectura vernaculară tradițională poate fi asimilată de către turiști cu explicațiile de rigoare la vizitarea fiecăreia dintre aceste obiective. Se spune că o moară aparținea mai multor familii care aveau dreptul să o folosească pe rând, iar o zi pe lună era oprită, urmând ca toți cei care o foloseau să îi asigure întreținerea. Acum, vedeți voi, noi porniserăm spre Cascada Bigăr și n-am visat că vom ajunge chiar în Cheile Rudăriei, un loc de basm în care nu poți sta, așa, un minut-două. Pereții stâncoși presărați cu clopoței înfloriți mângâiați de vânt, apa nu foarte adâncă cu baraje construite din loc în loc ademenindu-te să te răcorești trupește și sufletește, păcănitul paletelor de lemn al morilor înșiruite pe firul apei ca mărgelele pe ață… contemplare de profunzime, meditație.

Am fi rămas mai mult, am fi căutat cu sârg, însetați de adâncă cunoaștere, să descoperim misterele tuturor morilor de apă, dar cerul începea să dea semne de mânie deasupra noastră, așa că ne-am întors la drumul spre Cascada Bigăr. Cei șapte kilometri au fost acoperiți curând, și într-un vălmășag gros de turiști ne-am oprit la destinația principală. Sincer, nu am zărit cascada de la început. Oamenii mișunau precum furnicile în mușuroi într-un du-te vino amețitor prin tronsonul îngust amenajat la marginea șoselei. Aveam în minte imaginile amețitoare postate pe internet cu obiectivul nostru, dar nu reușeam să îl identific. Ei bine, puhoiul de vizitatori m-a împins către niște scări de lemn și iat-o! Cascada Bigăr, cunoscută și sub numele de cascada Coronini! Apa bogată în calcar, izvorând de sub o stâncă cu înălțime de peste 50 de metri și vărsându-se în râul Miniș de pe pragul stâncos de 8 metri înălțime acoperit cu mușchi, descrie o boltă devenită de acum celebră. Șopotul apei - acoperit de zgomotul șoselei și al turiștilor obsedați de selfie-uri, liniștea pădurii - sfârtecată de strigătele vizitatorilor, iar traseul - împânzit de doritori de imortalizare a locurilor de basm. Civilizația minimizează magia și totuși… până la izvor te duce poteca stâncoasă la începutul căreia plătești un bilet de intrare modic. Traversezi un podeț de lemn și ajungi la grota Bigăr. Minunate locuri!

Legenda acestui loc nu este cu nimic mai prejos de frumusețea lui. Se spune că o femeie și un bărbat din Țara Almașului nu reușeau nicicum să aibă un copil. O vrăjitoare i-a învățat să bea apă dintr-un izvor anume căci se va împlini vrerea lor și vor avea o fată, însă, nu trebuiau să își lase fata să se îndrăgostească, că, altfel, o vor pierde. Iată, însă, că fata se îndrăgosti de un băiat pe nume Bigăr. Ca să nu o piardă, tatăl ei a închis-o într-o grotă. Din disperare, băiatul s-a aruncat de pe o stâncă și a pierit. Induioșată de lacrimile fetei, vrăjitoarea a transformat-o în piatră, iar părul fetei nu e nimic altceva decât apa care curge în cascadă. Izvorul din care a băut mama fetei este Izvorul Bigăr, grota în care a fost închisă fata este Grota Bigăr, iar cascada Bigăr este chiar fata. Mai departe de legendă și în legătură cu ea, se spune că îndrăgostiții care vor să trăiască împreună fiorul iubirii eterne trebuie să bea apă din cascada Bigăr.

Există un „dar" în toată această poveste. „Dar"-ul nu este legat de frumusețea incontestabilă a locurilor și a obiectivelor, ci de modul în care imaginile prelucrate care circulă în media și în mediul on-line te fac să ai anumite așteptări legat de destinația pe care o alegi. Cascada Bigăr este un astfel de exemplu. Așteptările născute de imagini sunt înșelate. Măreția Cascadei Bigăr nu provine din dimensiune sau poziționare, ea trebuie vizitată pe îndelete, cu trup, suflet și minte, în tot ansamblul ei și într-o pace cam greu de obținut în iureșul acesta nebun de peste 100 de mii de turiști ce se perindă anual pe aici.

Lasă un comentariu