Din păcate, la două luni după ce s-a pus temelia Ligii Naționale, care se dorea a fi cea mai puternică organizație a românilor americani, ea intră în conflict deschis cu Comitetul Național, așa încât V. Stoica, împreună cu dr. N. Lupu și la sfatul lui I. Podea, acționează pentru înțelegere și contopirea celor două foruri naționale în cadrul ședinței comune, din 13 septembrie 1918, a celor două comitete executive. Apelul la unitate era aproape disperat și cei doi, Stoica și Lupu, le cer românilor americani să renunțe la critici și la vrajbă, să-și dea dinarul pentru acțiunile lor politice și să se pregătească sufletește pentru ceasul ce va sosi cât de curând de a se înscrie în „LEGIUNEA DE ONOARE", cum o numeau ei „cea din urmă a Românei și aceea care o va mântui". Se hotărăște în final ca V. Lucaciu să fie recunoscut drept conducător al tuturor românilor din America și cel mai înalt oficiant al Ligii Naționale Române. Iar în ceea ce privește acțiunile politice, Liga Națională se va conduce după recomandările primite de la Consiliul Național din Paris.
Deși Legiunea slavă fusese votată, românii nu au primit permisiunea de a avea și ei propria lor legiune. În afară de aceasta, în armata americană mai era în vigoare o dispoziție prin care toți cetățenii străini din țările cu care Statele Unite era în război erau considerați inamici. Sârbii, cehii, slovacii, italienii, românii și polonezii erau în aceeași situație ca germanii, ungurii și austriecii, „inamici străini", când de fapt ei erau „prieteni străini", gata să lupte împreună cu americanii împotriva Austriei, Ungariei și Germaniei. Acest greșit punct de vedere îi împiedica uneori chiar și pe voluntarii români din armata americană să fie trimiși pe front.
Găsim remarcabil faptul că ziarul guvernamental The Washington Post a luat apărarea românilor, spunând că dacă pentru Statele Unite era profitabil să ofere slavilor (supuși austrieci) americani șansa de a se înrola într-o legiune separată, era drept să nu le fie tăgăduit nici românilor transilvăneni același privilegiu. Acum, susține ziarul, nu mai încape nicio îndoială că în Statele Unite pot fi recrutați 10.000 de români supuși austrieci. Această rezervă de energii nu trebuie lăsată să se risipească, recomanda același ziar, deoarece aceia care au suferit tirania trebuie să aibă acum ocazia de a contribui la eliberarea națiunii lor. Ca răspuns la acest articol, ce a devenit foarte cunoscut între români, tradus și publicat în America și în Românul, Iulius E. Y. Ioanovici apreciază în Sună goarna, că ziarul guvernamental pregătea în acest mod opinia publică americană, întrucât cea românească, preciza redactorul-șef al Americii, era deja însuflețită. Toți voiesc să lupte, „să verse o leacă de sânge pentru neam și țară. Să pună o cărămidă la edificiul marii Românii". Ca dovadă, tot America anunța că numărul celor ce se înscriau în Liga Națională Română, ca și a celor ce ardeau de dorința de a se îmbrăca în uniforma de legionar și a pleca pe front, creștea încontinuu. Nerăbdarea ajunsese atât de mare încât un tânăr din Salem, Ohio, pe nume Sofron Noara, trimite redacției Americii o scrisoare cu sânge în care dădea de știre că tinerii români din acea localitate sunt gata cu toții de a intra în Legiune și voiesc să înființeze o companie a morții, în fruntea căreia el să fie cel dintâi ostaș român american care să pășească pe Câmpul Libertății de la Blaj, loc sfânt pentru români, și să-l elibereze pe veci.
Căpitanul V. Stoica (între timp avansat) și dr. N. Lupu prezidează un nou val de adunări populare ale românilor americani. Pe 22 septembrie ei vor fi la Youngstown, însoțiți și de I. Podea, cerând românilor adunați acolo ca atunci când președintele Americii va aproba înființarea Legiunii să fie gata de a se prezenta ca voluntari în număr cât mai mare, căci vor sta sub comandă românească și sub drapel național. Altă adunare importantă s-a ținut la 29 septembrie 1918, în Farrell, Pennsylvania, în sala societății „Transilvania", cu peste 1.000 de participanți, prilej cu care Stoica, după o cuvântare înflăcărată, se ridică în picioare și cheamă tinerii din sală să-l urmeze. Aceștia se ridicară și ei în picioare, răspunzând cu entuziasm: „da, dle căpitan, suntem gata, plecăm cu d-voastră", să „murim pe câmpul de luptă pentru dezrobirea neamului nostru"
Se pare că V. Stoica și românii americani se apropiau de țintă, deoarece The New York Times, din 6 octombrie 1918, publică un amplu articol intitulat: „Se urgentează crearea Legiunii româno-americane", în care se reia întregul curs al problemei, precizându-se în plus că având ajutorul și aprobarea guvernului Statelor Unite, Legiunea s-ar putea organiza aproape imediat, cu peste 10.000 de voluntari. Legea ar putea avea exact același conținut ca și aceea pentru slavi, înlocuindu-se doar cuvintele „Legiune slavă" cu „Legiune română". În fine, recrutarea voluntarilor ar putea fi mult accelerată și facilitată de către Liga Națională a românilor, care avea ramificații în toate coloniile românești din Statele Unite și era gata să-și ofere serviciile pentru această cauză.
(Va urma)
