Opinia publică transformă în monument trecutul dureros, fiindcă n-am suporta să îl avem în față tot timpul, ca pe o rană deschisă. Însă această vindecare prin memorializare aduce cu sine uitarea, iar uitarea ne face vulnerabili la repetare. Tocmai împotriva uitării a luptat supraviețuitorul Elie Wiesel, stins din viață anul trecut, la 87 de ani.
Deportat la Auschwitz la vârsta de 15 ani, Elie Wiesel a rămas orfan de ambii părinți în lagăr. Întâi au murit mama și una dintre surorile lui, de care a fost despărțit încă din prima zi la Auschwitz. Apoi, la opt luni după ce a fost mutat, împreună cu tatăl lui, la Buchenwald, l-a pierdut și pe el. „Aveam eu o idee foarte ciudată (când am ajuns acolo). Mă gândeam că poate este sfârșitul istoriei și că poate este sfârșitul istoriei evreilor. După care m-am gândit că poate asta înseamnă că e sfârșitul lumii." Într-un sens, așa a și fost. Holocaustul a fost un sfârșit de lume, la capătul căruia Wiesel a încercat să catalizeze un nou început anti-violență. „Trebuie să existe vreun motiv pentru care am supraviețuit", declara Wiesel, într-un interviu în 1981. Trebuie să fac ceva cu viața mea. Lucrurile sunt mult prea serioase ca să ne mai jucăm cu ele, fiindcă în locul meu putea la fel de bine să fie salvat altcineva. Așa că eu vorbesc și pentru acea persoană. Deși, pe de altă parte, știu că asta e imposibil." Dincolo de a fi o amintire vie a unui episod negru din istoria omenirii, Wiesel și-a dorit să transmită un mesaj pozitiv celor care îl aud: „Gândește mai înalt și simte mai profund". Și, dacă unii critici spun că Wiesel nu a reușit să facă lucrul acesta pe deplin, el este, cu siguranță, invitația moștenire pe care a lăsat-o lumii, în vederea unui viitor care să nu mai repete trecutul.
Sursa: Semnele Timpului
