…În jurul orei douăsprezece, în piață s-a răspândit zvonul că dictatorul și savanta au fugit. Din plămânul orașului a ieșit atunci un strigăt nemaiauzit, asemănător celor de pe stadioane, când echipa-gazdă marchează gol, dar de zeci de ori mai puternic. Orașul s-a cutremurat parcă de un seism, oamenii alergau pe străzi extaziați, îmbrățișându-se la întâmplare, chiar dacă nu se văzuseră niciodată. Minunea s-a produs: plopul făcuse pere.
În centrul orașului, mulțimea s-a balansat primejdios de câteva ori, apoi, ca și cum s-ar fi rupt un stăvilar, a invadat instituțiile orașului. Primăria a fost, de departe, cea mai afectată de entuziasmul mulțimii. Tablourile piticului au fost aruncate pe jos și călcate în picioare; sertarele golite, frigiderele distruse, bufetul instituției devastat. După furia inițială, materialele de propagandă au fost duse în piață, unde s-a aprins un foc mare și purificator. Era focul schimbării. O aripă revoluționară s-a deplasat urgent la sediul Miliției, instituție cu mare efect emoțional. Cum pe acolo bătea vântul, căci milițienii au șters putina din vreme, revoluționarii n-au întâmpinat niciun obstacol. Primul lor obiectiv a fost celebrul chioșc alimentar, care a fost demistificat imediat; toate mezelurile au fost expuse în lumina adevărului; o lumină destul de crudă pentru că acolo se aflau provizii care ar fi putut hrăni un cartier, timp de o zi și jumătate - și numai de calitatea întâi. Alimentele au fost apoi călcate în picioare. O importantă cantitate de cafea a fost aruncată pe geam și trosnea acum sub ghetele neliniștiților vizitatori. E păcat, zicea unul mai costeliv; altul mai pragmatic - un bărbat înalt cu mustață, îmbrăcat cu o scurtă vișinie de piele - stătea ceva mai retras, cu o franzelă într-o mână, iar în cealaltă cu o rudă de salam, și înfuleca de zor. Au fost vizitate și celelalte încăperi, cu aceeași exigență. S-a adunat astfel o recoltă bogată de materiale de propagandă, dar și dosare de tot felul. Toate au fost duse în curte ca material de foc. Focul a fost destul de înalt, însă pentru amplificarea lui pe orizontală au fost aruncate deasupra o mulțime de baxuri de țigări, dintre cele mai fine.
În piață, lucrurile au evoluat neașteptat de rapid. Câțiva revoluționari mai bine orientați în câmpul evenimentului au urcat de-acum la balconul primăriei, de unde spuneau mulțimii ce și cum trebuie făcut în situația dată. Au fost și indivizi în mulțime care au realizat ce se întâmplă - ăștia urmau să fie noii lideri - dar cei mai mulți se lăsau legănați de dulcele val al vorbitorilor, care îi plimba pe râuri de lapte și miere. Dintr-odată, un grup mai lucid a pornit hotărât spre balcon. Surprinzător, în față se afla Daniel. Lucizii au urcat scările spre balcon, doar aveau și ei ceva de spus. Degeaba. Nu mai era loc. Daniel voia explicații:
„Cine sunteți voi, să monopolizați balconul? Cu toții ne-am riscat viața, așa că fiecare dintre noi are dreptul să vorbească". Un burtos cu barbă i-a cerut să fie calm. Nu mai era loc și basta. Era chiar așa de greu de înțeles? „Sigur, toată lumea din piață are dreptul să fie în balcon, doar e democrație, numai că balconul este așa cum este; prea mic pentru o mulțime atât de numeroasă. Noi suntem aici să vă reprezentăm interesele, să apărăm drepturile cetățenilor. Aveți încredere în noi! Stați liniștiți în piață, că totul va fi bine. De altfel, nu mai este niciun centimetru liber. Uite și dumneata! Că te văd băiat subțire. Mai e vreun loc liber? Nu." Burtosul i-a notat numele într-un carnețel și l-a asigurat că-l va avea în vedere. Părea un băiat cu posibilități, or revoluția avea nevoie de astfel de persoane. După ce a fost prietenește bătut pe umăr, Daniel s-a întors în mulțime. Doi dintre lucizi n-au renunțat însă așa de ușor. E adevărat că aveau constituție de halterofili. „Nene - a spus cel din față - dacă nu ne dai voie, te dăm jos de-acolo". De data asta, burtosul s-a arătat destul de afabil: „Poftiți, intrați dacă puteți, eu n-am nimic împotrivă". Printr-un imens efort, cei doi lucizi au urcat în balcon. Acum chiar că nu se mai putea. Au mai venit vreo câțiva întârziați, dar n-au mai avut nicio șansă. Nu mai puteai pune un ac în balcon. Nu numai că locurile erau ocupate. Dar se poate spune că erau doi pe un loc.
Forfota a durat toată ziua. Pentru noile organe, a durat și noaptea. Se lucra intens: la ce? Nimeni nu știa, nici chiar cei care dezbăteau (…).
(…) Brusc, viitorul se întrezărea mai înseninat, în partea dreaptă, acolo unde lipsea scena balconului. Se vor produce schimbări importante; nu se poate altfel - își spunea el, luat de valul clipei - cel puțin atitudinea oamenilor s-a schimbat, or, de aici pot interveni schimbări esențiale în viața de fiecare zi, în substanța societății. Se simțea totuși norocos, era o zi istorică, oricâte neliniști sau umbre o încercau (…).
(Fragment din romanul Vicontele Daniel, Ed. Lyra, Târgu-Mureș, 2002); subtitlul aparține redacției. Ziarist, poet și romancier, membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Mureș, I. Suciu Moișa a fost deținătorul mai multor premii și mențiuni, acordate pentru activitatea sa jurnalistică și literară.
