In memoriam Dumitru Fărcaș

Distribuie pe:

Dintre cuvintele care purced din Cer pe Pământ, asemenea Cuvântului primordial, sau Logosul divin, nu-mi rămâne decât să le folosesc pe acelea care rezonează cel mai bine cu starea sufletească, acum, când scriu aceste rânduri, petrecând cu gândul și sufletul pe unul dintre cei mai mari artiști și patrioți români, cel care a fost și rămâne în conștiința neamului românesc, Dumitru Fărcaș. Acele cuvinte încărcate de emoție, prin care pot să-mi exprim profundul regret față de marea pierdere a melosului și trăirii însuflețitoare cu care ne-a îmbălsămat sufletele, asemenea tuturor celor care îmbrățișează binele, armonia și frumosul din noi și din afara noastră. Astfel, una din stelele care a strălucit pe bolta spiritului și sufletului românesc, s-a reîntors în corul Serafimilor și Heruvimilor care l-au călăuzit și îmbrățișat în existența sa în această viață trecătoare.

Plecarea lui Dumitru Fărcaș dintre noi a produs o adâncă rană în sufletele românilor, lăsând un gol și o suferință de neînlocuit. Dăruit cu har divin, ca nimeni altul dintre românii contemporani, asemenea celor aleși de Providență, prin cuvântul său articulat și neariculat - al sunetelor de catifea al taragotului său de aur, cu care s-a identificat - marele artist a contribuit, deopotrivă, la armonia teresră și celestă, fiind nevoie de el atât în Cer, cât și pe Pământ. Iată că a învins oastea îngerilor, care aveau nevoie de el mai mult decât noi în corul ceresc, întrucât aici, pe pământ, atunci când depășești vârsta frumuseții și a trebuinței, începi să fi dat uitării, găsindu-ți vini închipuite. Nu este cazul celui care cu sfințenie îi adresez aceste cuvinte printre lacrimi și cu nod în gât, cel care, fără prea mult fast și glorie trecătoare, și-a dorit reîntoarcerea în „petecul de pământ" și în ogorul din grădina casei părintești din Groșii Maramureșului, dormindu-și somnul de veci lângă părinții săi, mângâindu-le somnul și liniștea precum ne-a mângâiat și nouă sufletele, făcându-ne mai buni și mai curați sufletește, așa cum i-a fost și sufletul său neîncăpător într-un trup mărginit. Cine oare poate uita marea și puternica personalitate a celui care a fost și a rămas prin amintire printre noi, răsfirată, asemenea șirului de mărgăritar, în dragostea de frumos și de țară, ca nimeni altul. Aș putea spune, inspirându-mă din Crezul creștin, că Dumitru Fărcaș a fost un patriot creat de Dumnezeu, și nu făcut, sau cu atât mai mult, prefăcut, asemenea multor farisei care mimează acest sentiment divin, care este un sentiment sincer, sacru și nemărginit, față de țară - ogor și neam. De o țară suferindă și de un ogor înțelenit în suferință și durere, pentru care, asemenea tuturor celor care o iubesc cu adevărat, jertfelnic când este nevoie, a suferit mai mult ca oricare dintre noi, cântând-o și descântând-o prin „glasul" sunetelor acelui instrument fermecător, și prin vocea sa mesianică, prin care făcea să dispară granița dintre cele două lumi, apropiindu-ne mai mult de ceea ce este sfânt și nemuritor, de acel tărâm nevăzut și necunoscut, unde ne vom întoarce fiecare, într-o vie și nemuritoare existență. De aceea, întristarea de moment, firească și lumească, trebuie înlocuită cu speranța unei reîntâlniri într-o altă lume, mai frumoasă și mai curată, acolo unde nu mai există ură, lacimi și durere, și unde parcă marele artist român s-a grăbit să se reîntoarcă.

Identificat cu frunza codrului, foșnind prin mângîierea sunetelor cosmice ale taragotului său, pe care l-a sacralizat prin măiestria și harul proniator, care nu se mai întoarce niciodată de unde a căzut, spre deosebire de acea frunză și ramură din codrul care nu-i pasă de căderea ei, asemenea lumii din care facem vremelnic parte, de moartea noastră, parafrazându-l pe marele maestru al glasului românesc, poetul țărănimii, George Coșbuc, Dumitru Fărcaș s-a urcat la cer, de unde, alături de alte „astre" care ne-au părăsit, va lumina cerul din noi, lăsându-ne într-un regret nemărginit pentru marea sa trecere în lumea fără de dor. Va rămâne ca amintire vie sunetul taragotului și a cuvintelor sale mesianice fără de margini, care vor reverbera într-o veșnică și neștearsă aducere aminte față de cel care a fost și a rămas în sufletele românilor iubitori de țară, cel mai mare maestru al sunetelor, Dumitru Fărcaș.

Să-ți fie somnul lin, mângâiat de dangătul clopotelor bisericii din satul natal, ciripitul păsărilor, susurul izvoarelor nesecate - precum lumina din sufletul tău, și foșnetul frunzelor bătute de vânt, acolo unde te-ai reîntors întru veșnică adormire, lăsându-ne nemângâiați, asemenea taragotului tău care plânge, la fel ca noi, românii care te-am iubit cu adevărat.

 

Lasă un comentariu