• O căsătorie aranjată • El - printre flori și tratate științifice • Ea - printre cai, ofițeri și dansuri de societate • Cu frumusețe și tact - o prezență activă în viața politică • Decizie dureroasă pentru rege, una normală pentru regină • Cu demnitate, indiferent de situație • „Mama răniților" • Marea Unire din 1918.
Deși Constituțiile României din 1866 și din 1923 acordau drepturi politice, exprimate prin vot, numai bărbaților de la 21 de ani în sus, regina Maria a fost una dintre cele mai active personalități pe terenul politic din România secolului al XX-lea.
Abia împlinise 17 ani când s-a căsătorit cu principele Ferdinand, moștenitorul tronului României, care era cu zece ani mai mare. A fost o căsătorie aranjată la nivelul caselor princiare, cum se obișnuia în acea vreme, astfel că se ajunsese ca pe tronul Germaniei, Rusiei și al Marii Britanii să se afle rude apropiate. Rolul cel mai important în acea căsătorie l-a avui regele Carol I, care a urmărit ca succesorul său să aibă o soție dintr-o dinastie prestigioasă. Principesa Maria (născută la 3/17 octombrie 1875) întrunea această condiție: era nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, fiica ducelui Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha (1844-1900) și a Mariei Alexandrovna, marea ducesă a Rusiei (1853-1920).
Căsătoria a fost încheiată într-un termen extrem de scurt: cei doi s-au văzut pentru prima dată în martie 1892, în luna mai a urmat logodna, pentru ca, la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, să aibă loc nunta.
Conform art. 82 din Constituție, succesiunea la tron se asigura „în linie coborâtoare directă și legitimă" a lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen „din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor". După trista experiență trăită de Carol prin faptul că regina Elisabeta nu a născut un băiat, astfel că a fost nevoit să recurgă la un pact de familie, în urma căruia a fost desemnat succesor nepotul său, principele Ferdinand -, suveranul era extrem de preocupat de continuitatea dinastiei. Spre marea lui satisfacție, în ziua de 3/15 octombrie 1893 - deci la mai puțin de un an de la căsătorie -, principesa Maria a născut un băiat, care a fost botezat în confesiunea ortodoxă, primind numele Carol, după cel al regelui. Ulterior, Maria a mai născut cinci copii: Elisabeta (1894), Marioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) și Mircea (1913).
Fire voluntară și dinamică, principesa Maria se simțea îngrădită de rigorile impuse de Carol I la Curtea Regală. Spre deosebire de Ferdinand, care-și petrecea timpul în birou, citind literatură, descifrând documente vechi și texte în limbi orientale, purtând discuții cu specialiști despre plante exotice și straturi geologice, principesei îi plăcea viața în aer liber, să călărească împreună cu ofițerii, să discute cu oamenii simpli, să frecventeze balurile organizate de familiile aristocratice.
A fost profund afectată de aprecierea reginei Elisabeta, potrivit căreia „copiii nu aparțin mamei lor, ci regelui și României", fapt ce l-a determinat pe Carol I să se implice în educarea lor, și, în special, a lui Carol. Evident, Maria s-a opus cu îndârjire încercării de a o îndepărta de propriile odrasle.
Un alt motiv de dispută l-a reprezentat comportarea principesei, care avea să noteze: „M-am născut cu dorința disperată de a dispune de libertatea mea trupească". Considera că relațiile extraconjugale erau unele firești și nu suporta observațiile pe care i le făcea „tiranul bătrân".
Cu timpul, regele Carol a fost nevoit să facă și unele concesii, nu atât pentru a-i satisface „capriciile" principesei, cât pentru a „astupa gura lumii". În 1897 i-a acordat Mariei gradul de colonel și de comandant onorific al unei unități de cavalerie - Regimentul 4 Roșiori -, iar în 1913
l-a numit pe Barbu Știrbey - „statornicul amant" al Mariei - administrator al Domeniilor Coroanei.
În 1913, când armata română a participat la cel de Al Doilea Război Balcanic (iunie - iulie), regele i-a îngăduit principesei să se implice în acțiunea de îngrijire a răniților și de salvare a vieților celor bolnavi de holeră. Maria a administrat tabăra de bolnavi din Zimnicea, câștigându-și aprecierea ostașilor, medicilor, precum și a unei bune părți a opiniei publice.
În februarie 1914, Maria, Ferdinand și fiul lor Carol au făcut o vizită la Sankt Petersburg, pentru a sonda o posibilă căsătorie a prințului cu una dintre fiicele țarului. De asemenea, la 1 iunie 1914, cei trei au participat la întâlnirea regelui Carol I cu țarul Nicolae al II-lea și familia acestuia, eveniment desfășurat la Constanța (Magazin istoric, nr. 10/2010). Vizita a avut o semnificație politică, dar nu s-a finalizat cu niciun acord privind o eventuală logodnă a prințesei Olga (1895-1918) cu principele Carol.
La 28 iulie 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. Pentru stabilirea poziției României a fost convocat Consiliul de Coroană, în ziua de 21 iulie/3 august 1914. Regele s-a pronunțat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, dar marea majoritate a participanților s-a declarat pentru neutralitate.
Principesa Maria era interesată de viața publică, de relațiile internaționale, dar nu putea să-și exprime opiniile, deoarece regele Carol I nu le îngăduia membrilor familiei (nici măcar lui Ferdinand) să se implice în problemele politice.
Situația s-a schimbat radical după moartea lui Carol I, survenită la 27 septembrie/10 octombrie 1914. A doua zi, principele Ferdinand a depus jurământul în calitate de rege al României, după care a ținut un scurt discurs. Când a spus că va fi „bun român", parlamentarii s-au ridicat în picioare, începând să aplaude și să scandeze: „Trăiască regele!". Era confirmarea faptului că noul conducător nu se va opune intrării României în război pentru eliberarea Transilvaniei. Văzând-o pe regina Maria în preajmă, împreună cu copiii, mai mulți parlamentari au strigat „Trăiască regina!". Cu un gest energic, ea și-a dat la o parte vălul negru, ce-i acoperea fața, și a apărut în toată splendoarea frumuseții, gest ce i-a adus aplauze puternice. Amintindu-și episodul, Maria avea să sublinieze: „a fost clipa mea, o clipă care nu este dată multora să o trăiască". Cei prezenți erau convinși că regina va acționa în sensul realizării unității naționale a românilor, prin alianța cu Antanta.
Regele Ferdinand, timid, retras, comod, lipsit de șarm, nu numai că nu i-a interzis soției să se implice în viața politică a României, dar chiar a simțit adeseori nevoia să o consulte și să-i ceară sfatul. Ca urmare, regina Maria a devenit alături de Ion I. C. Brătianu și Barbu Știrbey - o persoană extrem de influentă în stat. A participat efectiv în viața politică, discutând cu miniștri și alți fruntași politici, cu diplomații acreditați în România, participând la diverse reuniuni publice, exprimându-și deschis punctele de vedere.
Problema esențială pentru România acelor vremuri o reprezenta atitudinea față de taberele aflate în război. Dacă în timpul lui Carol I, principesa Maria fusese nevoită să se abțină, în noua calitate nu a ezitat să-și declare simpatia față de Antanta, apreciind că tratatul încheiat de România cu Austro-Ungaria și Germania, în 1883, nu mai era valabil.
Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București (1913-1916), constata: „Înalta doamnă, niciodată cât a trăit regele Carol nu a avut curajul să vorbească atât de deschis despre acest tratat de fier și regele, care, desigur, gândește la fel cu soția lui, se teme, de asemenea, destul de mult de unchiul său pentru a cocheta cu aceste gânduri". În realitate, Ferdinand nu gândea „la fel" și a fost nevoie de o muncă extrem de intensă din partea reginei, precum și a lui Ion I.C. Brătianu și a lui Barbu Știrbey pentru a-l determina să accepte ca România să declare război Austro-Ungariei și, implicit, Germaniei, țara de origine.
Prin Convenția politică semnată la 4/27 august 1916 de Ion I. C. Brătianu cu reprezentanții Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei, cele patru Mari Puteri recunoșteau dreptul României de a anexa teritoriile din Austro-Ungaria locuite de români (Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina), iar Convenția militară, încheiată în aceeași zi, stabilea modalitățile concrete de cooperare în lupta împotriva Puterilor Centrale.
La Consiliul de Coroană din 14/27 august, regele a declarat: „cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria față de poporul român ale cărui destine le conduc". A fost o decizie dureroasă pentru rege. Regina a căutat să-l consoleze, susținând că a luat o decizie normală, în conformitate cu dorințele poporului în fruntea căruia se afla.
După unele succese pe frontul din Transilvania, a urmat dezastrul de la Turtucaia (19-24 august / 1-6 septembrie 1916) și retragerea în Moldova. Regina Maria a părăsit Bucureștiul împreună cu copiii la 12/25 noiembrie 1916, luând calea Iașiului, oraș care a devenit capitala provizorie a României.
În acea atmosferă, la 14/27 decembrie 1916, guvernul Ion I. C. Brătianu a semnat un protocol cu guvernul Rusiei, urmat de un altul, din 27 iulie/ 9 august 1917, în baza cărora tezaurul României a fost transferat la Moscova, pentru a se afla în siguranță. Însăși Regina și-a depus, într-o casetă, bijuteriile, inclusiv cerceii pe care îi purta; toate au luat drumul Rusiei, de unde nu aveau să se mai întoarcă până astăzi.
Timp de doi ani, Maria a militat pentru „rezistența până la capăt", exprimându-și convingerea că toate vicisitudinile vor fi învinse și idealul național, Unirea Transilvaniei și Bucovinei cu România, se va realiza. Le-a scris verilor, regele George al Marii Britanii (1910-1936) și țarul Nicolae al Rusiei, prezentându-le situația grea a României - „mica mea țară luptătoare" și insistând pentru acordarea sprijinului promis în august 1916. Dar a primit din partea lor doar încurajări și sfaturi!
Regia s-a comportat cu demnitate și curaj, indiferent de situație, oferind un mobilizator exemplu personal. A îmbrăcat halatul alb, cu însemnul Crucii Roșii, vizitând spitalele și încurajându-i pe răniți și bolnavi. Deși în Moldova izbucnise o epidemie de holeră, care secera mii de vieți, Maria a continuat să-și facă datoria pe care și-a asumat-o, de a alina durerile răniților, încurajându-i și sădindu-le speranța că se vor vindeca și întoarce la vetrele lor, într-o Românie Mare. A fost numită, pe drept cuvânt, „Maria răniților".
După ieșirea Rusiei din război, în noiembrie 1917, România a fost nevoită să pornească pe calea păcii separate. Regina s-a opus cu fermitate acestei opțiuni. În jurnalul său a notat că a avut „discuții grele" cu soțul, pe care l-a acuzat că „își vinde sufletul și onoarea". A mers și mai departe: „Dacă ne e scris să murim, să murim cu fruntea sus, fără să ne mânjim sufletul, iscălind în numele nostru osândirea la moarte". Ferdinand - cuprins „de o furie cumplită" - i-a explicat că nu există altă soluție pentru România și, la ședința Consiliului de Coroană din 19 februarie/4 martie 1918, s-a pronunțai pentru încheierea păcii separate cu inamicul.
Pe fondul acelei situații dramatice, o rază de speranță a venit din Basarabia. Regina Maria a participat la primirea reprezentanților provinciei istorice care au adus, la Iași, actul Unirii Basarabiei cu România votat de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918 - pentru a-l preda regelui Ferdinand. De asemenea, Maria a fost prezentă și la primirea delegației de bucovineni, care a înmânat regelui actul Unirii Bucovinei cu România, adoptat de Congresul general întrunit la Cernăuți, în ziua de 28 noiembrie 1918.
În contextul înfrângerii Puterilor Centrale, România a reintrat în război alături de Antanta, cerând Comandamentului Superior german din zona ocupată „să părăsească în termen de 24 de ore teritoriul român", iar acesta s-a conformat.
După doi ani de refugiu, la 1 decembrie 1918, familia regală a revenit în București, unde a fost întâmpinată cu entuziasm de populația care suferise privațiunile impuse de ocupația inamică. De la gara Mogoșoaia (Băneasa), regina Maria, alături de regele Ferdinand, principele Nicolae, Barbu Știrbey și generalul Berthelot au parcurs călare străzile Bucureștilor. În jurnal, Maria avea să noteze: „Aveam senzația că până și casele și pietrele din caldarâm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu mulțimea. Noi înaintam printr-un nesfârșit tumult de puternice ovații".
Printr-o fericită coincidență, chiar în acea zi, Adunarea Națională, întrunită la Alba Iulia, a votat Unirea Transilvaniei, Banatului și părților Ungurești (Crișana și Maramureș) cu România. Se realiza astfel statul național unitar român, regele Ferdinand fiind considerat, pe drept cuvânt, continuatorul și înfăptuitorul operei lui Mihai Viteazul. Regina Maria a trăit cu intensitate acea clipă: „era minunat și i-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele."
În mai 1919, Maria și Ferdinand au efectuat prima vizită în Transilvania. Au revenit în iulie 1919, pentru a asista la trecerea Tisei de armata română în drumul spre Budapesta. În mai 1920 au vizitat Bucovina și Basarabia. Peste tot au fost primiți cu multă bucurie, atât de oficialități, cât și de populație, fericită că-i putea vedea și auzi pe suveranii României Întregite.
Acest text are la bază studiul Regina Maria, publicat în volumul Ioan Scurtu, Portrete politice, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010, pp.
63-95.
(preluat din revista „Magazin istoric" - august 2018)
(Va urma)
