Despre simbolistica crucii în creștinism, chiar cu unele amendamente legate de înscrisul de pe cruce, am vorbit într-un alt serial tematic, publicat în acest ziar, așa că nu voi mai insista asupra sa, acum și aici, îndreptându-mi atenția asupra altor aspecte ce întrețin emoția religioasă din anii fragezi ai copilăriei, retrăind asemenea emoții și cu această ocazie, când consemnez în mod reiterativ acele evenimente festive, și anume cu simbolistica acordată unor obiecte de cult ce făceau parte din inventarul religiozității noastre specifice acelei vârste, și nu numai, fiind vorba despre icoanele la care, mai mult sau mai puțin conștient și deteminat, ne închinam, făcându-ne semnul Sfintei Cruci.
Producând mai mult emoție decât cunoaștere, așa cum rezultă din practica religioasă individuală și colectivă, creștinismul și, în special, ortodoxismul, prin toate împrejurările ritualice a cultivat un așa-numit cult față de unele obiecte de cult, cum ar fi icoanele, față de care credincioșii creștini se închină și pe care le venerează mai mult prin prisma sacralității lor decât prin cunoașterea semnificației simbolice acceptate. O asemenea închinare la aceste obiecte de cult, după cum voi arăta, induceau respectul față de subiectul venerat, mai mult pe fond normativ - ca regulă obligatorie, fără să ajute în prea mare măsură la cunoașterea sau problematizarea legată de acest aspect. Astfel, Biserica prin practicile sale cultice, realiza mai mult o educație religioasă de tip normativ - socializator, și nu o educație prin care enoriașii să aprofundeze cunoașterea divinității, și cu atât mai puțin să răspundă la întrebările fundamentale cu care se confruntă spiritul uman privind rezolvarea marilor probleme de ordin metafizic, pe care un tânăr adolescent și le pune la acea vârstă a întrebărilor și a răspunsurilor, nu întotdeauna convingătoare.
Prin educația religioasă, în familie și comunitate, predominante erau aspectele normativ-valorice, fiind promovate asemenea atitudini, reguli și valori religioase care nu erau integrate într-o educație cu caracter cognitiv - cu conținuturi teoretice mai sistematizate (aspecte regăsite și astăzi când educația religioasă este percepută de cei mai mulți ca ceva impus și nu ca o cerință intrinsecă, datorită modului cum se desfășoară educația religioasă în școli, într-o manieră prea partizană și imperativă), care ar viza dimensiunile transcendente și ale sacrului în raport cu profanul, aspecte desprinse cu mult mai târziu, nu exclusiv prin intermediul bisericii, sau cu atât mai puțin a educației religioase din școală, ci prin preocupări individuale, când nivelul intelectual permitea asemenea abordări de factură metafizică și teologică. Din experiența didactică am putut desprinde concluzia că sunt puțini tinerii predispuși spre asemenea aprofundări gnoseologice privind divinitatea, orele de religie căpătând mai mult un caracter formal și impus pentru cei care nu resimt necesitatea unei asemenea educații, devenind mai pozitiviști în raport cu realitatea și viața, nefiind străpunși de un asemenea „fior metafizic" care să le motiveze preocupările în acest sens, cei mai mulți având propensiuni praxiologice și pragmatice și nu de natură reflexiv-contemplativă.
Din păcate, mult timp am rămas captivi unui normativism dogmatic rigid, și sub presiunea exercitată de comunitatea în care coabitam, pentru care problematica legată de cunoașterea lui Dumnezeu părea ceva insurmontabil, de domeniul intangibilului, asemenea preocupări fiind considerate de unii drept blasfemeie, adică ceva ce inducea mai mult o cale spre necredință și ignoranță în raport cu acest normativism religios, decât spre aprofundarea credinței și cunoașterii divinității. Mai multă informație cu caracter religios găsim în textele colindelor, care pe lângă caracterul festivist și teatral, ne transpune într-o altă lume decât cea cotidiană, pe care cred că orice copil de la țară o păstrează cu nostalgie în suflet, ca cea mai vie și emoționantă amintire. Prin colinde ne-a fost deschis orizontul altei existențe, deosebite de cea profană, și a altei creații din care fac parte unele nume divine din ierarhia cerului - transcendenței, cum ar fi îngerii (spre exemplu îngerul Gavriil care o vestește pe Fecioara Maria în legătură cu însărcinarea și nașterea Mântuitorului, eveniment ce a stat la baza unei mari sărbători creștine, Bunavestirea), care aparțin creației nevăzute, constituind interfața dintre om și divinitate. Și din acest punct de vedere se ridică unele semne de întrebare și îndoială în legătură cu un asemenea adevăr istoric și teologic, care era înscris mai mult în sfera imposibilului, fiind perceput cel mult ca o minune greu de înțeles pentru vârsta aceea, și când așa cum se știe, la științele naturii învățam altceva, mai mult de evoluționist, despre creaționism neputând fi vorba în acei ani ai exclusivismului și totalitarismului științific și ideologic. Cum la fel de greu erau de înțeles problemele legate de nemurirea sufletului, problematică conexă cu dedublarea ontologicului în sacru și profan, transcendent și imanent, și în ultimă instanță a problemelor cu caracter eshatologic, adică cele cu privire la sfârșitul lumii, care pentru mintea unui copil părea mai mult o amenințare, decât ceva care să stimuleze cunoașterea și înțelegerea lucrurilor. Această dedublare a realității ontice, după cum ușor ne putem da seama, nu viza înțelegerea realității prin prisma cunoașterii divinității, ci mai degrabă devenea o cerință normativă, dusă la extrem prin avertisment, amenințare și sancțiune pentru nerespectarea acestor norme cu caracter prohibitiv, pe care copiii le respectau mai mult într-un mod impus decât într-un mod conștient și responsabil.
(Va urma)
