ROMÂNIA – 100 ÎN AMERICA PENTRU UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (XLI) Din ecourile Unirii Transilvaniei cu România în presa americană, decembrie 1918

Distribuie pe:

Dar să începem cu The Evening World și să urmărim rând pe rând aspectele mai deosebite pe care le conțin articolele care ne privesc. Cum am mai spus, acesta aduce cea mai timpurie știre despre Adunarea Națională de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, unde „românii din Transilvania, Banat și Ungaria își proclamă unirea cu România" (gazeta amintită mai inserează și o știre de la Roma cu privire la expedierea unei note de către ministrul de externe al Italiei, Sonino, Consiliului Național pentru unirea tuturor românilor, prin care promite României tot sprijinul Italiei „pentru aspirațiile naționale române la Conferința de pace").

Articolul lui Frank H. Șimonds, „Europa refăcută" din The New York Tribune, dispune de o viziune extrem de largă asupra transformărilor impuse de război pe teritoriul Europei, plasând România la locul cuvenit în cadrul acestor transformări istorice de pe harta Europei: „Răsar noi națiuni - spune el - și națiuni vechi capătă grandoare și importanță, care vor marca viitoarele combinații europene".

Un exemplu al marilor schimbări care se produc în Europa a fost oferit - consemnează același ziarist - de o depeșă în care se face cunoscut că „Transilvania și-a proclamat, prin votul adunării locale, uniunea - sau reuniunea - sa cu regatul României". Cu câteva zile în urmă sosise și știrea (via Viena) despre intrarea trupelor românești în Bucovina.

Astfel, în mai puțin de o săptămână, statul român a adăugat teritoriului său o arie de cinci ori cât cea a Alsaciei și Lorenei.

Menționează și decizia provinciei Basarabia, de unire la România, după cum remarcă apariția unui mare stat „pe temeliile unuia mic".

Între Dunăre și Marea Neagră, controlând gura marelui fluviu, o „santinelă a lumii latine va sta ca o barieră permanentă împotriva unei noi ofensive germane și un fel de formidabil obstacol pentru orice nou atac rusesc în Balcani", și astfel, o mare națiune „a răsărit ca rezultat al acestui război, un stat la fel de mare ca Italia".

Mai detaliate cu privire la Adunare sunt informațiile din The New York Times, publicate deja și asupra cărora nu vom stărui, ci vom trece la amplul articol al lui Alice J. Lupear, publicat în The Indianapolis Star, intitulat „Libertatea tuturor teritoriilor din lăuntrul și din afara granițelor este ambiția unei națiuni oprimate ".

Ziarista reamintește că „Guvernul Statelor Unite a jucat un rol important în afacerile României, făcând eforturi și promițând sprijin (Nota președintelui Wilson din 1 decembrie 1917 și din nou recunoașterea integrității și aspirațiilor sale naționale în 6 noiembrie 1918). Poporul american este interesat de a salva România de la ruină totală".

După ce explică problema Dobrogei, pământ românesc, documentata ziaristă declara: „Ziua libertății se aproprie [și] pentru cei 4.000.000 de români din Transilvania, Bucovina, Banat, Crișana și Maramureș" înrobite de habsburgi și unguri. Ei au fost supuși austro-ungari „dar niciodată cetățeni, decât în ceea ce privește obligațiile și impozitele".

Toate drepturile lor le-au fost refuzate din cauză că ei erau români și nu unguri sau germani. Ei erau considerați drept o „rasă inferioară". Dovada cea mai elocventă o constituia faptul că românii aveau 4 reprezentanți în parlament la 4.000.000 de locuitori, iar națiunea dominantă avea 387 de deputați la 8.000.000 de unguri. „Istoria a arătat - mai scria J. Lupear -, că nicio țară nu este capabilă să facă folositor cu forța un cetățean al unei rase subjugate, dar cu mândrie și conștiință națională".

Ea, personal, cunoștea suferințele românilor din Transilvania, căci s-a născut acolo și a păstrat legăturile cu foștii compatrioți: „Ei au trăit o viață moartă și au început să părăsească speranța și ei spun că mai bine le-ar fi guvernată țara de către Statele Unite, pentru că aceasta le acordă oamenilor drepturi". Ziarista își mai amintea cum țăranii români îi întrebau pe unguri: „De ce voi vă bucurați de privilegii, în timp ce noi plătim și împlinim în mod egal cu voi toate obligațiile?" Răspunsul invariabil era: „Aceasta este țara noastră și nu a voastră".

A. J. Lupear mai arăta că imigranții români din S.U.A. refuzau să se asocieze cu cei unguri și, în diferite orașe, unde existau imigranți ai celor două etnii erau neînțelegeri între ele.

Între toți cei 300.000 (200.000 după alte izvoare) de români din America nu se afla niciun grup care să țină la steagul austro-ungar, chiar dacă erau supușii acelui steag. Și întreabă apoi retoric: „Câți români au răspuns chemării la arme făcută de comandamentele austro-ungare? Nici unul singur care să știm noi. Dar ei nu au ezitat să ia armele peste tot împotriva guvernului austro-ungar".

Dezvăluie apoi propaganda mincinoasă dusă de autoritățile ungare în Statele Unite spunând: „Ungurii susțin că țăranii români sunt mulțumiți cu forma de guvernământ pe care o au, dar că ei au fost supuși unei instigări din exterior" (citește România). În final, ziarista afirma că „țăranii români și soldații iubesc poporul american mai mult decât pe oricare altă națiune de pe lume, cu posibila excepție a Franței. Ei descriu America drept o țară a făgăduinței, pe locuitorii ei ca supra-oameni..."

(Va urma)

 

Lasă un comentariu