Nicolae Iorga îi aducea Omului de ispravă, adică lui I. Moța, noi laude binemeritate în coloanele Neamului românesc.
Pentru tema noastră, articolul acesta este deosebit de semnificativ, deoarece în cuprinsul său N. Iorga îi apreciază pe românii din America drept o valoroasă „rezervă a neamului". Cât de lucidă și cât de conformă cu realitatea era estimarea lui Iorga, o va dovedi istoria, imediat după terminarea războiului, când emigranții se întorceau acasă cu miile ca să pună umărul la construcția noii Românii.
Salutând cu căldură apariția Libertății, dincolo de Ocean, N. Iorga își încheie articolul închinat destoinicului Moța spunând: „strigăm și noi de dincoace părintelui ostaș: cu misiune sau fără, ești tot omul de ispravă pe care l-am știut".
Cuvinte bune are Iorga și pentru ostașii români din America, datorită faptului că aceștia dădeau armatei Statelor Unite, procentual, un contingent de voluntari mult mai mare decât al altor nații.
Fapt deosebit de interesant, Neamul românesc reproduce și unele versuri stângace din Poezia populară românească din America, în genul următor: „Dar nouă nici nu ne pasă / De-mpărat și-mpărăteasă / Că-n America trăim / și America iubim" încheind astfel: „Frați români cu gânduri bune, / Acum n-am ce vă spune, / Căci eu sunt în cătănie / La Tenth Field artilerie..."
Se mai ocupă de ziarele românilor din America, într-un articol cuprinzător, privind întreaga presă românească din străinătate, în care intră și ziarele românești, din Kiev, Chișinău, Paris și Statele Unite.
În acele zile de iarnă, N. Iorga admirase revista româno-americană pe care scrie el - „pribegia dlor frați Negulescu a adus-o presei mai vechi și bine întemeiate a românilor din centrele de industrie ale Statelor Unite". Cât privește Libertatea părintelui Moța, notează, de data aceasta vizibil dezamăgit, că ea a încetat odată cu întoarcerea redactorului la Iași. În final, N. Iorga atrage atenția acestor ziare, că n-ajunge ca unele articole să fie publicate în limba franceză, rusă sau engleză, ci trebuie ca „însuși forma și însuși spiritul lor să corespundă la cunoștințele și la curiozitatea specială a publicului care, între atâtea griji, e solicitat să-și arunce o privire neapărat fugară, și asupra rosturilor românești". Mai reproduce, în gazeta sa, un articol închinat aceluiași „om de treabă I. Moța, de către ziarul America, după care, în februarie 1918, reia tema pe care o mai atinsese în câteva rânduri: Ziarele românești din America. Aceste ziare, afirmă cu îndreptățire Nicolae Iorga, „fac plăcere totdeauna, și după cetirea foilor noastre, (de acasă din România - n. ns) și uneori tocmai fiindcă trebuie să înlăturăm impresia pe care ne-au lăsat-o unele din aceste foi". Iorga vede în ele un mijloc bun pentru mângâiere și îmbărbătare; „Un glas românesc venit de departe, de așa de departe, din atmosfera liberă de interese de partid, de ambiții și haglițe personale, de duhorile comploturilor și de ațele de păianjen, drăcește încrucișate ale intrigilor". Și cât de bine ne prinde să auzim, mai scrie Iorga, că, oricare ar fi greșelile acțiunii „pornirea noastră a fost îndreptățită și firesc idealul pentru care am pătimit". Era în fond aprecierea cea mai ilustră și mai dreaptă de care a avut parte presa românilor americani. Citind-o, Iorga, i-a intuit esența, adăugând aprecierilor sale următoarele cuvinte: „Dar aceste ziare mulțămesc sufletul și pentru altceva. Oricum le-ar fi fost începutul, ele s-au curățat, s-au înseninat în dezvoltarea lor, care ia proporții tot mai mari, îmbogățindu-se și înfrumusețându-se" depășind presa din țară, deoarece „Anume polemici personale, anume certe de clase, anume aplecări, foarte românești, către satisfacerea prin pamflet a ciudei și năcazului, au fost părăsite". Or, aceasta însemna, evident, un înalt nivel publicistic. Comparația lui Iorga între presa românească din Statele Unite și cea de acasă era într-adevăr corectă, iar prin dezvăluirea păcatelor și defectelor presei din țară, dovedea încă o dată, dacă mai era nevoie, cât este de obiectiv.
Ziarele românilor americani, își continuă el constatările, urmăresc „un scop care e numai acela de a informa, de a orienta, de a conduce miile de oameni care le cetesc". În fine, el relevă și meritul redactorilor care au înțeles necesitatea de a oferi unui popor atât de dezorientat ca al nostru, această presă de interes public și de nobilă semnificație națională. După părerea sa și cititorii aveau meritul lor, deoarece trebuiau sa se deprindă cu cele două obiceiuri bune în materie de presă ale unor țări mai înaintate decât a noastră: acela de a încuraja și a apăra loial foaia care le vrea și le face bine, precum și acela de „a smulge din curiozitatea vană și, în ultimă instanță, încurajatoare pentru toți răii de a căuta oriunde, în orice noroi, scânteierea glumei și atracția scandalului, pentru a merge totdeauna după un ziar când el ține un steag care e și al lor și pentru a se rupe de dânsul îndată ce acest steag ar începe să se clatine, ca să fie mai târziu așezat spre odihnă în muzeul redacțional".
(Va urma)
