În general, când se vorbește despre preocupările lui Nicolae Iorga privind românii din Statele Unite ale Americii, se începe cu anul 1930, dată la care marele istoric îi vizitează. La reîntoarcere, publică un volum cuprinzând interesantele sale note de călătorie, împreună cu o serie de șapte conferințe în care făcea cunoscută America și pe românii emigranți acolo, publicului de acasă, din România.
Nu s-a oprit însă nimeni asupra aprecierilor sale din 1917 și 1918 privitoare la respectivul grup etnic al românilor dezrădăcinați, aprecieri inserate, totuși, deși cu parcimonie, în paginile remarcabilului său organ de presă, „Neamul românesc", care și astăzi constituie un adevărat fond de arhivă al acelor ani zbuciumați. Mult mai frecvent, mai amplu și mai amănunțit va examina N. Iorga, în respectivul ziar, în aceeași perioadă, poziția guvernului american față de puterile centrale și față de România, aspecte ce au fost deja cercetate.
În cele ce urmează, noi vom încerca doar să depistăm și să punem în lumină atitudinea și părerile exprimate de marele istoric în Neamul românesc, pe perioada 1917 (începând cu intrarea Statelor Unite în război) - 1918, față de românii americani, pe care la acea dată nu-i cunoștea încă direct.
Până în 1918, mai bine zis, imediat înainte de declanșarea Primului Război Mondial, în Statele Unite se aflau aproape 200.000 de imigranți români, majoritatea lor de proveniență transilvană. Asupra acestora își îndrepta interesul N. Iorga, văzând în ei o forță morală și materială remarcabilă, capabilă să aducă servicii importante României.
Astfel, încă din ianuarie 1917, N. Iorga consemna în „Neamul românesc" ajutoarele românilor americani în bani, oferiți cu multă generozitate fraților lor în suferință, înregistrând totodată și mulțumirile reginei Maria, ca și rugămintea ei de a se trimite României, în loc de bani, pânză și lucruri de bumbac, de care, spunea ea, era mai mare trebuință.
Apar apoi în „Neamul românesc" câteva articole în care N. Iorga face aprecieri asupra guvernului american: „America lui Lafayette", „Cum va face America războiul" și altele, după care, punându-se în dialog cu America, ziarul românilor americani, pe care îl și primea din când în când, reproduce o știre privind chemarea ca toți românii americani să poarte butoni cu inscripția: „Pentru neam și țară", ornați cu crucea roșie. Notița îl impresiona atât de mult pe N. Iorga, încât în numărul următor, în articolul de fond „De la românii din America", dezvoltă câteva gânduri dedicate exclusiv românilor americani. Mulțumește „pribeagului" din Statele Unite care a scris îndemnul respectiv și are cuvinte încurajatoare față de modesta foaie în care, românii de acolo, regăsesc, spune el, ceva din Patria dorită, din neamul pe care-l iubesc, și din acea siguranță în mijlocul suferinței generale, sentiment de la care românii așteaptă „victoria, refacerea și deschiderea erei noi".
În mai mult decât mărunta informație, N. Iorga mai vede și „spiritul bun" care domnește între cea mai mare parte a românilor de acolo, și care, în loc să piardă vremea în Ardeal, unde pentru ei nu se mai găsea pământ, sau în România, unde, nu mai erau „funcții pentru atâtea ambiții de a fi tot și a nu face nimic", au poposit în Lumea Nouă unde își puneau temelia statornică a vieții, prin muncă.
Din acest spirit al muncii și al patriotismului au pornit și subscripțiile pentru Crucea roșie, care atingeau o sumă destul de importantă. Tot pe această temă, Iorga face o comparație între ajutorul românilor din aceeași provincie, la 1877, exprimându-și și părerea de bine că, din singurul loc de unde românii „nu sunt luptători sau victime a venit un gând, întrupat în faptă".
O altă comparație pe care o face Iorga este aceea între grupul etnic român și cel ceho-slovac din Statele Unite, care era mai mare decât al nostru (numărând circa 1.300.000 de oameni), toți fiind înscriși în două mari organizații naționale: Alianța Națională Cehă și Liga Slovacă de la Pittsburg, organizații ce luptau, însă, unitar. Aici comparația este în dezavantajul românilor, care, susține el, se mai lasă dezbinați de unele publicații editate „anume pentru a servi scopurile guvernului austriac sau ale celui ungar". Aceasta era o aluzie la atacurile unor minuscule fițuici ale unor cozi de topor, împotriva ziarului America, pe care tot Iorga îl numea „ziar bun care a izbutit să se impuie". Dar, nu numai atât; unitatea românilor - lasă să se înțeleagă Iorga, - era slăbită și de publicațiile socialiste de acolo, ceea ce avertizează el, va trebui să dea de gândit românilor din America „într-o pribegie ca a lor, plină de așa de sfinte speranțe".
Reiterând că cehoslovacii susțin cu bani și luptă uniți pentru statul lor liber, la care visează, subliniază că nici la români nu le-a lipsit bunele intenții, atâta doar, că le-a lipsit conducerea. Or, conducerea, explică Iorga „numai de la noi putea veni, prin ziare, prin cărți și popularizare, prin inspecții bisericești și școlare, prin îndemnuri și recompense de tot felul", întrebând retoric și dacă vreun român de peste hotare a fost decorat vreodată pentru activitatea sa culturală, așa cum fac alte popoare cu emigrații lor.
Iată, deci, o atitudine de mare obiectivitate și de lucidă apreciere a modului în care se putea asigura legătura strânsă dintre românii emigrați și țară.
(Va urma)
