Tot omul e chemat la ascultare în libertate și, la libertate, prin ascultare. Și nu oricum, ci în legea lui Dumnezeu (Psalmi 1,2; 37,31). Neascultarea îl transformă pe om în propriul său sabotor. Hristos însuși și-a îndeplinit condiția de Mântuitor, ascultând și împlinind poruncile Tatălui Său, așa încât nu se poate constata nicio formă de antagonism în relația divină Tată-Fiu, libertatea intratrinitară exprimându-se prin ascultare în chip desăvârșit. Ideologia liberalist-necreștină postmodernă schimbă registrul. Sub aparența libertății și în virtutea drepturilor omului ne confiscă ființial. Ea cere sau ia de la noi, ceea ce de fapt nu-i aparține de drept. Ne ia dreptul la inocență și ne oferă în schimb o culpabilă infantilitate, ceea ce pare să facă viața mai ușoară, dar nu mai dreaptă (nici mai democrată: despre o democrație alterată, descompusă, denaturată, în principal caracterizată de o inegalitate socială tot mai pronunțată la nivel global, vorbesc tot mai mulți filosofi contemporani, de exemplu Michael Sandel - profesor la Cambridge și germanul Richard David Precht).
Părăsind credința tradițională, omul postmodern a înlocuit-o cu creditul. Doar că ceea ce creditul ne-a promis s-a năruit. Sistemul pensiilor, al locurilor de muncă, al asigurărilor medicale, al siguranței personale și planetare etc., suferă tot mai mult la capitolul încredere. În viitorul apropiat, aceste meserii nici nu vor mai exista. Angajații vor fi, cel mai probabil, înlocuiți de inteligențele artificiale (Roboții), create de semenii noștri care lucrează acum în domeniul IT. Aceștia vor fi cauza șomajului ridicat de mâine, când mai mult de jumătate din populația țărilor dezvoltate va trebui să facă față acestei noi revoluții digitale, care va pune accentul doar pe eficiență și economie. Însă, singură, economia, fără cultură, dar nu o cultură de tip subcultură, robotistă, ci una autentică, care dă sens real, nu fictiv, vieții, va naște un om mai puțin uman. Mi se pare interesantă întrebarea filosofului David Precht: „În istoria omenirii cultura a servit viața, tehnica a servit supraviețuirii. Azi, tehnica determină, condiționează viața, dar ce fel de cultură va asigura supraviețuirea?" Cum vom putea face față acestei digitalizări ce pare că amenință deja societatea umană planetară? Simplu: vom fi cipați (vezi filmul Elysium). Câtă dreptate avea „sărmanul" Ioan evanghelistul (Apoc. 13,16-18)! Să fi fost primul care a profețit, e drept, nu foarte încurajator, era digitalizării?
Există un mesaj biblic care contrazice, de altfel, extrem de ferm,
deologia modernă cu privire la originea vieții omului și a vieții în general, dar și utopia postcreștină vis-a-vis de libertate. Ne amintim că fără haina nunții, deși liber în a o purta sau nu, musafirul venit la nunta fiului de împărat a fost alungat în întunericul cel mai din afară. Or fi fost la nuntă și oaspeți cu haina nunții pătată (Matei 22,10), dar numai cel care nu a avut-o a fost alungat. Să fi fost o riscare infantilă din partea lui? O lipsă crasă de cunoaștere a regulilor casei? Dumnezeu mă invită în împărăția Lui. Nu știu cum arată, sunt sigur că nu e Silicon Valley, dar știu ce îmi cere pentru a putea sta la masă cu El: iubire, iertare, frățietate, unitate, credință, dreptate. În niciun caz ură, pizmă, minciună și tot felul de trădări egoiste și compromisuri mici, meschine. Mai știu că tot acolo se află bunicii și străbunicii noștri și toți eroii neamului nostru, care au purtat aceeași haină și au fredonat același cântec mântuitor. Oare ce fel de haină de nuntă purtăm noi, românii, la ceas centenar? Dar dincolo de el?
Mișcarea presupune mai întâi libertatea de mișcare a voinței. Ne mișcăm liberi în virtute, dacă suntem în virtute. Sensul, direcția mișcării e nunta biblică, adică bucuria cunoașterii adevărului, a sta la masă cu Adevărul. Lumea întreagă e chemată să participe la nuntă, să îmbrace haina nunții. Și o îmbracă în Biserică (Corpus Christi), nu aiurea. Două minuni l-au întristat vizibil pe Hristos: cea a demonizatului din Gadara, precum și cea a înmulțirii pâinilor și a peștilor (Luca 8,37; Marcu 6,52). În ambele cazuri, Hristos și-a chemat ucenicii, s-a urcat în corabie (corabie = Biserică) și a plecat, a părăsit posomorât locul. În ambele cazuri, libertatea de exprimare a omului e evidentă: una e înrobită de frică, cealaltă de orbire. În schimb, unul dintre tâlharii de pe cruce s-a mișcat inteligent. L-a avut pe Dumnezeu aproape. La fel de aproape L-a avut și celălalt tâlhar. Dacă El era aproape, și cât de aproape!, tâlharul arogant era mult prea departe. Un joc tragic al libertății și al sorții. Un topos al mișcării libere, în ultimă instanță. De aceea, unde ne mișcăm, aia suntem. Suntem păcat sau virtute, slugi sau liberi, alegerea ne aparține.
Și pentru că Centenarul nostru nu poate fi izolat de Europa, mă întreb dacă va accepta omul postdemocratic de mâine, invitația de a sta la masă cu Fiul de Împărat, atunci când, sperăm, „vom juca" la Centenarul unei Europe creștine?
Viitorul nu vine pur și simplu. Viitorul ni-l creăm noi.
