Daniel profita și el de brambureala noilor vremuri; muncea într-o zi cât altădată într-o oră, în rest, zăcea în fața televizorului, urmărind filmul real al schimbării. Era plăcut, dar ceva mirosea urât în toată această poveste, cum ar fi, bunăoară, pasajul cu balconul. A văzut cum se poate ajunge sus, și asta nu l-a încântat deloc.
Cum se întâmplă în astfel de momente, un ins se așază în față; el spune despre ce e vorba, ce trebuie făcut, deși nici el nu știe prea bine. El vrea să fie șeful. Grupul din preajma lui îl arată cu degetul: ăsta e omul care ne trebuie. Susținătorii lui știu că în astfel de situații gesturile acestea contează cât o avere, că fiecare va primi, pentru acest minim efort, o parte mai mare sau mai mică din putere, suficientă totuși pentru a nu mai munci niciodată, și niciodată locul din față nu rămâne neocupat, chiar dacă situația e disperată. Fiecare ar putea ocupa acel loc, numai că-i lipsește ceva. Poate norocul. Omul din față vorbește bine, vorbește coerent, lucru deloc simplu în astfel de momente. Ăsta e! Acesta ne trebuie! E altfel decât ceilalți, e omul nostru. Timpul trece și mulțimea e tot mai convinsă că altul mai bun nici că se putea. Mulțimea l-a acceptat. De-acum va fi imposibil să o convingă că ar putea exista vreo persoană care să-l egaleze. Să-l depășească, în niciun caz. Este un om de bună-credință, știe despre ce e vorba, a fost acolo în momente grele, ne-a îndrumat, s-a expus; se vede pe fața lui că e om de bună-credință. Numai că adversarii omului de bună-credință nu sunt de acord cu această față. Este o față de comunist, spun ei. Poporul s-a înfuriat. L-au jignit pe omul din față? Cine-s ăștia? Pe ei! Și opoziția are greutăți! A intrat în dizgrația mulțimii și nu e bine, pentru că azi-mâine se va pune ștampila. Mulțimea se ofensează ușor și iartă greu. În plus, nu acceptă să i se spună ce-i place; ea știe mult mai bine. Știe ce are de făcut. Acesta e omul de care are nevoie și nu vrea să audă de altcineva. Este un moment greu pentru opozanți. Este momentul când se pune frecvent întrebarea de pomină: ce ai făcut în ultimii cinci ani? Omul de bună-credință este liniștit: în ultimii cinci ani a fost dizident. Dar ei, opozanții, ce au făcut în ultimii cinci ani? Au fost în străinătate. Deci, n-au mâncat salam de soia și parizer cu hârtie igienică, și mai vor să dea lecții de democrație?! „Nu, frate, zice opozantul neliniștit, noi am fost în pușcăriile comuniste". Hai, lasă! Mulțimea nu vrea să audă niciun argument. „Noi îi vrem pe ai noștri, ei știu ce ne trebuie, au suferit alături de noi, au fost acolo, de față, s-au expus. Se vede pe fețele lor că sunt oameni de bună-credință". Dar, stai așa! Or fi ei oameni de treabă, numai că trebuie să dea ceva. Omul de bună-credință le promite că vor primi. E liniștit, ce mai! I-a dus pe toți cu preșul, chiar întrebarea de baraj a fost lansată cu multă abilitate. Putea să lanseze întrebarea: ce ai făcut în ultimii douăzeci de ani, și atunci omul de bună-credință ar fi fost în încurcătură, așa însă, e liniștit precum vântul de seară, vântul de vară. Le va da, le va da. Doar nu va da de la el. (…)
(…) A realizat dintr-odată că și-a însușit, aproape vegetativ, ticăloșia mediului. Părea expulzat pe o traiectorie periferică, de unde era greu să mai scape. Curios cum situațiile joase atrag după sine altele și mai joase, până te duc la stadiul de baltă.
(Fragment din romanul Vicontele Daniel, Ed. Lyra, Târgu-Mureș 2002); subtitlul aparține redacției. Ziarist, poet și romancier, membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Mureș, I. Suciu Moișa a fost deținătorul mai multor premii și mențiuni, acordate pentru activitatea sa jurnalistică și literară.
