Istoria halucinogenelor a început din timpuri imemorabile, îndată ce tămăduitorii au dat pe dibuite peste substanțe care alină durerea (“remissio doloris”). Șamanii, vracii, tămăduitorii și escrocii au observat că mai pot folosi stupefiantele și pentru efectele lor spectaculare și paranormale.
Din cuvântul grecesc “opos”, care înseamnă “suc”, a apărut la romani cuvântul “opium”, adică suc de mac. Extractul uscat din latexul (seva lăptoasă - latinescu latex= fluid) de “Papaver somniferum” se mestecă sau se fumează. Cunoscut din antichitate pentru stările de euforie urmate de somn oniric, drogul provoacă obișnuință, dependență, apoi cu timpul encefalopatie cu deteriorarea funcțională și structurală a creierului. Medicii din antichitate și din Evul mediu foloseau aceste substanțe pentru “uitarea” durerii (ad oblivionem doloris). Incașii știau că din arbustul de coca se poate extrage o substanță cu efect afrodiziac, euforizant sau tranchilizant, în funcție de cantitatea folosită. Mescalina se extrage din cactusul peyotl și este un halucinogen sever. Amerindienii o cunosc de secole. Hașișul, cuvânt arab care înseamnă iarbă, dar și criminal, ca și marihuana, sinonimul american, se prepară din cânepă, varietatea indiană (Cannabis Indica). Drogul are mai multe “viteze”. În funcție de cantitatea utilizată amăgește pe nefericit, pe pătimaș, cu buna dispoziție, cu îmblânzirea pornirilor violente, este un deconectant al tensiunile psihice, ațâță pornirile sexuale și devine un stupefiant cu un potențial malign greu de neutralizat. Mare pacoste pe capul nostru. Planta se poate cultiva pe toate coclaurile.
Nume sonore de medici au folosit halucinogenele pentru combaterea durerii. Sydenham numea tinctura de opiu, mâna lui Dumnezeu. Ca analgezic, poțiunea mirifică a englezului, Laudanum lui Sydenham, a ținut capul de afiș pe toate continentele, timp de trei secole. Ea conținea opium, varietatea persană, la care oxfordistul i-a mai adăugat cuișoare, scorțișoară, safran (șofran) și vin de Malaga, ca substanțe corective. Zic eu în glumă, Sydenham nu cunoștea vinurile de Cricău sau de Ighiu, localități de lângă Alba Iulia, pentru că ar fi înlocuit vinul de Malaga, din poțiunea lui, cu preparatul viticol marca Cricău și ar fi dat acesteia o grandoare și-o putere de vindecare deosebită. Dacă vestitul medic englez ar fi cunoscut virtuțile vinurilor românești, nu i-ar mai fi ars de droguri. Sigur și-ar fi cerut azil politic la noi și s-ar fi mutat pe valea Târnavelor.
În secolele XIX și XX, medici și chimiști au descoperit, au produs și au adus completări la înțelegerea mecanismelor analgezicelor morfinice. Freud a efectuat experiențe cu hașiș, pe propria-i “piele”. Seguin, chimist în armata lui Napoleon, a descoperit morfina. Hoffmann a descoperit întâmplător efectul halucinogen al LSD-ului (acid lisergic). Glasson a descoperit stupefiantele sintetice. Muncă, muncă și iar muncă pentru alinarea durerii - (remissio doloris).
Scriitori celebri ca Charles Baudelaire, Théophile Gautier, Edgar Allan Poe, Gustave Flaubert, Jean Cocteau au dat o mână de ajutor la cunoașterea problematicii. După ceau fost “mușcați de șarpe” și după ce otrava a prins rădăcini în trupul și-n mintea lor, au prezentat cu lux de amănunte tot ce-au simțit, tot ce-au trăit - grandoare, forță, veselie, flux ideativ bogat, stare de fericire eliberată de grijile cotidiene - o adevărată Nirvană. Fiind talentați, au scris opere nemuritoare. Pentru că au folosit stimulente și stupefiante, n-au trișat. Nu orice consumator de marihuana este un Flaubert, după cum nu orice alcoolic - boschetar este un Edgar Allan Poe. Ei n-aveau nicio idee despre pericolul halucinogenelor, stă ca dovadă faptul că scriitorii și-au deschis la vedere, în hotelul Pimodon din Paris, un Club al hașișomanilor. Aici și-a scris Baudelaire prima parte a “Paradisurilor artificiale”. Necazurile poetului nu i-au venit de la droguri. Nu hașișul i-a intentat proces lui Baudelaire pentru “Les Fleurs du mal” și nu hașișul i-a refuzat scaunul din Academia Franceză, ci invidia pe geniul lui. Se purta și se poartă și pe acolo, nu numai pe la noi.
Descrierile senzațiilor și trăirilor din subsolul conștientului induse de drog au inspirat mai târziu metodele psihanalitice de investigare. Aducerea la vedere, cu ajutorul drogurilor, a sentimentelor obscure și refulate a fost folosită de medici ca metodă de tratament în bolile psihice. În timpul terorii bolșevice de-acolo, drogurile au mai fost folosite de unii medici obedienți pentru a sprijini efortul organelor de securitate la depistarea “dușmanului de clasă”. Să se fi petrecut și pe la noi asemenea imoralități? O “gură” autorizată și slobodă a scăpat odată ceva în legătură cu acest subiect. Din cei patru medici nominalizați care ar fi putut să vorbească despre aceste nelegiuiri, nu mai trăiește niciunul. Toți au folosit omerta, legea tăcerii, impusă în organizațiile de tip mafiot. Bărbierul regelui Midas a “suflat” secretul în stufăriș, a scos “perla” pe gură și de-atunci, când bate vântul, ecoul împrăștie câteodată vorbe de taină necunoscute vulgului. Securitatea a recurs la acești medici de încredere pentru că odată le-a avizat ascensiunea. Ei au trebuit să pună umărul la eficientizarea destăinuirii și au administrat intravenos opioide acestor “contras”. Să-ți vinzi sufletul “inchiziției” pentru niște galoane universitare este o nemernicie, este o monstruozitate. “Mai bine moartea decât dezonoarea. (Potius mori quam foedari)”. Drogul (droog - cuvânt olandez care înseamnă sec) intră și se substituie proceselor de transmitere a influxului nervos. El înlocuiește pervers și progresiv substanța nobilă din fanta sinaptică a neuronului și-i modifică funcționalitatea. Așa se explică creșterea dozei de eficiență pe care a semnalat-o pentru prima dată Albrecht von Haller, celebrul anatomist și scriitor elvețian. Acesta făcea tratament cu opiu pentru colici renale și nu putea să-și explice de ce este obligat să-și mărească doza pentru obținerea efectului analgezic.
Consumul de halucinogene este un viciu, este o patimă, este o boală, este o obișnuință sau este o psihopatie? Folosirea halucinogenenelor plasează omul într-o stare de dependență care este mai puternică decât legile moralei, decât judecata, decât frica de moarte, decât rușinea, decât iubirea, decât datoria, decât toate legile societății.
Trebuie să fii extrem de dibaci să-l poți convinge pe narcoman că fericirea asta pământeană este mai acceptabilă, mai potrivită și mai avantajoasă decât fericirea aia iluzorie.
Lucrurile au ajuns atât de departe încât aserțiunea: “o singură speranță, nicio scăpare” repetată la nesfârșit, în toate limbile de circulație internațională, de către un distins domn, bine îmbrăcat, grizat, singur la masă în restaurantul Capșa din București, cuprindea un mare adevăr.
Se spune că atunci când drumul de întoarcere este imposibil și calea din față este pustie, disoluția de sine este inevitabilă.
