In memoriam: Război, grâu, pâine, tristeți, speranțe și nădejdi în mai bine...

Distribuie pe:

...Pentru toată lumea din întreaga lume. Dar din care musai să nu lipsească draga mea Românie. Cu întregul său neam gânditor, grăitor și creștin-închinător în înțeleapta simțire, vorbire și scriere a dulcelui și înțeleptului grai românesc. Cu atât mai mult cu cât ne apropiem de Marea și Sfânta Sărbătoare Națională a Centenarului Unirii de la Alba Iulia, la 1 Decembrie. Numai că până atunci am să vă spun o mică și pilduitoare povestioară, gândită de mintea-mi încă ținătoare de minte:

Cei de o vârstă cu mine (adică trecuți de 83 de ani), inclusiv cei cu ceva mai bătrâni sau chiar mai tinerei, își mai amintesc că venise războiul și holdele de grâne, semănate în toamna anului 1940 de harnicii și cuminții bărbați-plugari ai țării, păreau a crește, îngălbeni și coace degeaba. Ca urmare, mai marii guvernanți din București, ca și domnii capitaliști ai orașelor, dar și boierii și moșierii români, ca și grofii maghiari și baronii sași și șvabi, stăpâni ai conacelor și castelelor satelor, credeau că în arșița acelei veri sângeroase și secetoase n-ar avea cine să le strângă spicele. Dar n-a fost să fie așa. Soțiile, ficele și iubitele celor plecați pe front, ca și bătrânii plugari ai satelor, încă zdraveni la trup,

le-au cosit cu coasele sau le-au secerat cu secerele, clădind din snopii grei, în tinda șurilor din curțile caselor și gospodăriilor, înalte clăi și stoguri, în vreme ce cerul senin al țării era brăzdat, zi și noapte, de avioanele englezilor, urmate apoi de cele ale americanilor. Erau acele avioane sclipitoare care, din când în când, bombardau câmpurile petrolifere de sonde și rafinării din preajma Ploieștiului, Câmpinei și Teleajenului Văii Prahovei, precum și alte mari centre industriale, cum ar fi: Bucureștiului și Brașovul. Fiind “iertat" doar Făgărașul militarizat, cu al lui mare Combinat Chimic “Nitramonia prafului gloanțelor de pușcă, bombelor de avioane și obuzelor de tun". Combinat în care lucra atât tatăl meu, Ion (odihnească-se în pace, în pământul lutos al Cimitirului din Agnita), cât și fratele său meșter, Viorel, căsătorit în Mândra-Olt a legionarului Horia Sima (1907-1993). Păzit și apărat de tancurile, mitralierele și tunurile antiaeriene germane, Făgărașul era, de fiecare dată, avertizat din aer că nu se știe până în ce zi și în ce ceas va mai fi iertat și cruțat de bombe.

Supărați, triști, îngândurați și temători, cei rămași în satele ardelene treierau, în verile războiului, spicele snopilor de grâu după cum se nimerea: când cu puținele batoze ale familiilor mai înstărite, când cu îmblăciile manuale sau cu rotitul în bătătură al copitelor cailor, vacilor și bivolilor. După care, neodihnindu-se, înhămau sau înjugau animalele la pluguri și grape, iar în urma lor veneau țăranii bătrâni și pricepuți împrăștiind semințele boabelor de grâu din căușul palmelor lor bătătorite de atâta trudă. Încă o grăitoare dovadă a poverbialului optimism al țăranului român. Cel care rămânea, nu numai în așteptarea unei viitoare recolte, dar și cu speranța încheierii cât mai curând a înfricoșătorului și păgubosului război. Gândul și sufletul lor rămânând mereu alături de cei plecați pe front. Dovadă că, duminică de duminică, treceau pragul bătrânelor biserici pentru a se ruga ca Bunul Dumnezeu să ocrotească oștirea română de cele rele și primejdioase. Numai că poștașii-cărăuși ai satelor ardelene deveniseră musafirii cei mai de temut. Ei fiind, adeseori, aducătorii acelor scrisori oficiale care vesteau că au căzut la datorie, pentru Patrie, fii ai satului făgărășan Râușor, așezare dragă copilăriei mele sărăcăcioase, în acele vremuri de război. Printre cei morți sau dispăruți: Ion și Dumitru Comșa; Gheorghe, Aurel și Florea Comșulea; Niculae, Ion, Viorel și Dumitru Păiș; Ilarie Suciu; Vasile, Axente și Grigore Dâmboiu; Dumitru, Ilie și Valer Pop; Vasile Hurdubeț și tatăl vecinului nostru de casă, de școală și joacă, Vichente Pică, viitorul Erou al Muncii Socialiste. Apropiații acestora săpau simbolice morminte în “Cimitirul dintre brazi" al micului sat dintre lunca mijlocie a Oltului și colinele urcușului spre falnicii Munți Făgăraș. Locul odihnei veșnice și a mamei tatălui meu: Anisia Vulcan. Acea bunică tare bună la suflet, cuminte la minte și vrednică gospodină. Numai că din acele proaspete morminte lipseau trupurile acelor soți de neveste și tați de fete de măritat și de feciori de logodit și de însurat. Înscrisurile stângace de pe crucile de lemn, amintind nume de eroi post-mortem, rudele lor refuzând a crede adevărata veste tristă. Alăturat numelui lor, scriind doar atât: “Dispărut pe front"! Se punea, astfel, o fărâmă de speranță lângă lunga așteptare a reîntoarcerii în sat, pe la casele lor, a ostașilor români mânați la război, pe frontul de răsărit, din porunca mareșalului-patriot Ioan Antonescu (1882-1946): “Români, treceți Prutul!".

Notă: Participarea României la războiul antisovietic a durat trei ani, două luni și o zi. Respectiv: între 22 iunie 1941 și 23 august 1944. După care au urmat alte grele, eroice și jertfelnice încleștări de arme, alături de noii aliați militari ai României, precum cele de la Iernut-Oarba de Mureș și Carei, pentru eliberarea pământului sfânt al Ardealului de Nord (vremelnic ocupat de ungurii fasciști ai lui Horthy Mikloș (1868-1957), în urma criminalului Diktat de la Viena, din 30 august 1940); precum și numeroasele bătălii crâncene și victorioase ale oștirii române, petrecute dincolo de fruntariile țării, pentru eliberarea a sute și sute de orașe și sate ale Ungariei, Slovaciei, Cehiei și chiar și ale Austriei.

PS: Joi, 23 AUGUST, s-au împlinit 74 de ani de la importantul act istoric al întoarcerii armelor trupelor române împotriva Germaniei Fasciste, fapt care a permis scurtarea cu cel puțin o jumătate de an al celui de-Al Doilea Război Mondial, perioadă în care Hitler (1889-1945) ar fi avut la îndemână înspăimântătoarea armă atomică!

 

Lasă un comentariu