Toți oamenii sunt egali. Niciodată n-au fost și nu vor fi oamenii egali. Iată două expresii, două realități antagonice, inamice chiar. Cerșetorul e egalul miliardarului, analfabetul egalul șefului statului. Politically correct. Și, totuși, egalitatea naște inegalitate.
Se știe că democrația antichității grecești (demos - popor, kratos - putere), adică principiul exercitării puterii de către popor, era rezervată doar cetățenilor liberi, sclavii nu se puteau bucura de ea. Mult mai târziu, creștinismul va înlesni extinderea principiilor democratice la toate straturile sociale, accentuând astfel egalitatea, de sorginte divină, a tuturor oamenilor. Prima lege europeană fundamentală, Magna Charta Libertatum, care prevede libertăți pentru țărani, negustori și liberi, apare în Anglia, în anul 1215. Europa modernă preia ideea creștină și o reinterpretează: omenii sunt egali nu doar în fața lui Dumnezeu, ci egali prin naștere. Ei sunt egali chiar dacă nu există Dumnezeu. Se pune accentul pe statutul de ființă umană ca fundament al egalității tuturor oamenilor. Egalitatea ia formă antropocentrică.
Controversele pe această temă continuă până astăzi. Thomas Hobbes (1588-1679) afirma: „Homo homini lupus" (omul îi este omului lup). Motivat de câștig, siguranță și renume, omul, societatea, statul vor tinde să le obțină prin presiune, subjugare, tiranie, despotism, asuprire, cruzime, război. Omul se află mereu în conflict de interese, așa încât, deși egali prin naștere, oamenii devin inegali și dușmani. Este o dilemă care l-a preocupat și pe Jean Jacques Rousseau în anul 1753 când, cu ocazia unei conferințe ținute la academia din Dijon, susținea: „În momentul în care oamenii adună posesiuni materiale pierd înnăscutul principiu natural al egalității. Pentru ca acesta să fie restabilit e nevoie de un contract social prin care să se asigure egalitatea de interese". Cu toate că revoluția franceză proclama diversitatea oamenilor, dar și egalitatea lor în fața legii, proprietatea privată a stârnit, și stârnește încă, nu puține controverse. Unul dintre cei care considera proprietatea privată un act de hoție, este Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), nemulțumit de faptul că aceasta era însușită prin, am zice noi cei de azi, corupția la nivel înalt. Legile, acuză gânditorul, nemulțumit de nedreptățile sociale din timpul său, sunt făcute în așa fel încât hoția și bunul plac să fie acoperite de legalitate. Drept urmare, proprietatea privată a ajuns un fel de religie a violenței („Das Eigentum ist die Religion der Gewalt"). Societatea umană apare ca împărțită în Cain și Abel, în patricieni și plebe. Această stare de lucruri plăsmuiește ideea abolirii proprietății private și a claselor sociale. Apare comunismul. Acesta va înlănțui tendința naturii umane spre libertate și principiul diversității persoanelor umane prin nivelare, egalizare. Societatea comunistă totalitară va fi ironizată de englezul George Orwell (1903-1950) în cartea sa, intitulată Ferma animalelor, unde „toate animalele sunt egale, unele sunt însă mai egale". În același ton, merită să amintesc și ceea ce spune cabaretistul german Volker Pisper cu referire la Capitalism: „Im Kapitalismus kann jeder reich werden, aber nicht alle" (În Capitalism poate oricine să ajungă bogat, însă nu toți).
Însăși Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) va critica împărțirea inegală a bunurilor nu doar la nivel statal, ci și mondial. Nu e vorba aici, zice prelatul, doar de inegalitate, ci și de nedreptate. Astfel sunt încălcate drepturile, dar și demnitatea omului.
Elitele, clasă socială care se va distinge pe plan politic-cultural încă din secolul al XVIII-lea, aduc în discuție teme precum eficiența, competiția, inteligența. Astfel își face apariția Supraomul lui Nietsche (1844-1900), iar ideea de superioritate a rasei umane ariene, rasa pură, prinde un contur tot mai accentuat. Urmările le cunoaștem: Mussolini, Stalin, Hitler.
„Omul este o unitate dialectică între egalitate și inegalitate", afirmă Robert Havemann (1910-1982), așa încât Statul are rolul și obligația de a asigura cetățenilor săi condițiile egalității șanselor pentru dezvoltarea inegalității individuale și afirmării elitelor unei societăți. Este foarte important să conștientizăm că faptul aceasta nu era cu putință în timpurile anterioare în care viața omului însemna îngrădiri, obligații, dependențe, constrângeri de orice fel. Astăzi, în pofida libertății, constatăm cu îngrijorare că elitele ne părăsesc.
În ciuda faptului că toți oamenii se bucură de tehnica globalistă avansată, ea însăși fiind o consecință a inegalității oamenilor, a existenței elitelor care au făcut posibil acest fenomen tehnico-științific, în momente decizionale importante noi, masele, le ignorăm, nu le mai acordăm respectul și încrederea meritate din plin. Într-o epocă de tristă amintire, elitele au fost chiar încarcerate, exterminate. Azi, cultura de tip emoticon ne acaparează deplin atenția.
Elita care întruchipează valorile spiritual - moral - culturale de top ar putea fi reperată și înțeleasă ca Primus inter pares (ideea îi aparține spaniolului Jose Ortega y Gasset 1883-1955), încurajată să se manifeste în felul ei specific. Și cel mai important, ascultată. Chiar Dumnezeu i-a ascultat și cinstit pe cei care, în mod diferențiat, specific, și-au înmulțit talanții (Lc. 19, 11-18).
De ce n-am face-o și noi, copiii lui? Doar suntem egali? Sau nu? În treacăt fie spus, să nu uităm că Fiul lui Dumnezeu a devenit prin Întrupare egalul nostru, Primus inter pares la modul ideal, Mântuitorul egalilor.
Nu se poate afirma egalitatea biologică absolută a creierelor umane, dar se constată numitorul lor comun, acela de a fi creiere migratoare. Ce ne mai rămâne? Iată ce: Google, Facebook, Amazon, Apple, Microsoft, Samsung. Și poate câteva rămășițe siliconate de Cancan. În comparație cu ele, actorii politici de azi sunt niște pigmei (vezi Mihai Eminescu, Scrisoarea a II-a). Și ce e și mai trist: în vreme ce solidaritatea popoarelor europene se clatină, migrația spre o lume mai bună ia amploare, principiul toleranței pare tot mai alterat, elitele necreștine de azi disprețuiesc inacceptabil (aș zice nesimțit) de mult tocmai acele valori datorită cărora Europa a ajuns atât de liberă. Poate prea liberă!
Primus inter pares? Nu mai înțeleg nimic. Ce fel de elite, ce fel de mase merită astăzi încredere? În tulburarea mea naivă, ecoul unei voci, părutu-mi-sa cunoscută, prăfuite de timp și încărcate de istorie, îmi șoptește grav: Țara asta nu e ta, nici a voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri. Care urmași, îmi zic!?
