“Ne-am prezentat aici (la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, în 1918 - n.a.) cu scopul și dorința ca, precum antecesorii noștri, vrednici de pomenire, episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul și poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum, tot împreună cu clerul și poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit și nouă soarele dreptății, care ne este chezășia unei vieți viitoare ca națiune română liberă și unică, îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și viitoare (...) Simțesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viță românească" (episcop Elie Miron Cristea, viitor Patriarh).
Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu să fim martorii celui mai înălțător moment din istoria noastră, după atâtea secole de amare chinuri îndurate de poporul român, de la străini, când putem să retrăim, cu ochii minții și ai inimii, faptul că acum 100 de ani, în anul providențial 1918, Mâna Domnului ne-a binecuvântat, împlinind voința înaintașilor care au conlucrat cu harul divin, dându-ne posibilitatea să trăim marea bucurie de a ne vedea în linii mari neamul reîntregit, în puternicul stat România Mare, să ajungem în sfârșit la unitatea națională, așa cum este inscripționat pe Arcul de Triumf din București, “după secole de suferință creștinește îndurate". Nu a fost și nu trebuie să înțelegem acest act istoric doar ca pe o simplă unitate de teritorii, ci ca pe o izbândă uriașă a românilor de a se manifesta ca români, de a se elibera de sub lanțurile robiei, puse pe grumajii noștri de cei care au vrut să ne deznaționalizeze cu totul, să ne fure limba și credința, să ne deromânizeze (este vorba despre imperiile austro-ungar și țarist).
Desigur, vrednici de pomenire sunt acele caractere de neuitat ale creștinilor care, punând interesul național deasupra celor personale (gata fiind să-și dea și viața pentru reîntregirea și renașterea națională), au ieșit cu bărbăție în prima linie și, făcând “scut" în fața poporului și reprezentând întocmai voința unanimă, în numele “Maicii Neamului" (cum numea Eminescu biserica noastră națională, ortodoxă) au adus o contribuție decisivă la unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu regatul României. Astfel, recunoștința noastră se îndreaptă către acei destoinici fii ai neamului, Părinți și frați ortodocși, participanți ca vectori decisivi în mișcarea unionistă transilvană: episcopi (Elie Miron Cristea de la Caransebeș, Ioan I. Papp de la Arad, Dimitrie Radu de la Oradea), vicari (Roman Ciorogaru de la Oradea etc.), secretari eparhiali (Cornel Corneanu, Aurelian Magieru etc.), protopopi (Andrei Ghidiu din Caransebeș, Gheorghe Popovici de la Lugoj etc.), preoți (Vasile Lucaciu etc.), teologi (Petre Barbu etc.), reprezentanți de instituții teologice (Nicolae Bălan etc.), profesori (Silviu Dragomir etc.), politicieni (Ion I. C. Brătianu, Ion Nistor, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș, Nicolae Titulescu etc.), ziariști (din organele de presă ale consistoriilor românești: “Telegraful român" de la Sibiu, “Biserica și Școala" de la Arad, “Foaia diecezană" de la Caransebeș etc.), mireni (purtau pancarte pe care scria “Trăiască România", “Vrem Unirea", “Unirea cu Țara Românească" etc.)...
Și acum, stimați cititori, vă voi prezenta pe scurt cum Biserica Ortodoxă Transilvană, fiind autonomă față de Stat și de Imperiul austro-ungar, a fost alături, în a pregăti marea Unire încă din toamna anului 1918, de unioniștii din Partidul Național Român! Primul “mare pas" l-a făcut fruntașul unionist Teodor Mihali, cel care, la 8 oct. 1918, i-a trimis episcopului de Caransebeș, Elie Miron Cristea (viitor Patriarh), o notificare prin care se menționa că este invitat la un “sfat intim", pe data de 12 oct., la Oradea, acolo unde, preciza, “se va hotărî soarta viitoare a neamului românesc", evitându-se “a întreprinde ceva ce ar fi în detrimentul națiunii noastre". Înaltul nostru ierarh a dat curs invitației și a fost prezent la Oradea, la 12 oct., unde s-a adoptat extrem de importanta Moțiune prin care românii nu mai recunoșteau Parlamentul și Guvernul imperial. În consecință, Parlamentul de la Budapesta a luat act de această decizie istorică. Tot acest ierarh a fost primul care a răspuns (la 1 nov.), invocând dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa și “interesele de viață ale neamului românesc", la notificarea făcută la 30 octombrie de Ioan I. Papp, episcopul Aradului, ca episcopii români ortodocși să își prezinte atitudinea față de Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad. Bineînțeles că, la 21 nov., printr-o adresă semnată de toți episcopii ortodocși, CNRC era recunoscut ca for conducător al luptei de eliberare națională și îl asigura de aportul “din toate puterile la întruparea aspirațiilor noastre naționale". Atitudinea s-a concretizat când un reprezentant de marcă al Bisericii, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică “Andreiană" din Sibiu, viitorul mitropolit al Transilvaniei între 1920-1955, a făcut parte (în noiembrie) dintr-o Comisie trimisă de Consiliile Naționale din Sibiu și Arad pentru a lua legătura cu conducătorii politici din regatul României. Așa se face că, la 14 nov., renumitul profesor ortodox va ajunge la Iași, unde erau refugiați membrii Guvernului României, informându-i pe aceștia de situația din Transilvania și contactându-i pe reprezentanții din Franța, Anglia și S.U.A. În urma acestor discuții de aici, profesorul Bălan i-a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiș prin care recomanda să se convoace o Adunare Națională, de preferință la Alba Iulia, unde să se “proclame alipirea necondiționată". Ca urmare, CNRC a luat act și, la 20 noiembrie, a hotărât convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie. Evident, Biserica Ortodoxă Transilvană și-a trimis reprezentanții la cel mai înalt nivel, pe care i-am menționat deja, dând astfel “suflu" celor peste 100.000 de oameni prezenți aici (în marea majoritate, ortodocși). Această mare întrunire publică a avut loc pe Câmpul lui Horea, pe actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe din Alba-Iulia, unde au fost trași pe roată, pentru că s-au împotrivit asupririi nobilimii maghiare, Horea, Cloșca și Crișan (din păcate, au trebuit să treacă 233 de ani ca acestor eroi să li se construiască, aici, un monument!).
(Va urma)
