RELIGIOZITATE ȘI CUNOAȘTERE (VIII) (Cu referință la satul românesc tradițional)

Iată ce spune un gânditor contemporan legat de acest aspect ce vizează dialectica cunoașterii lui Dumnezeu prin adevărurile dogmaticii promovate de religia creștină, emergente Cuvântului divin, coroborate cu experiența de viață, și pe care le susține și apără poporul (român, în cazul nostru): “A păstra Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să-l practici mai întâi. Lucrarea credincioasă e aceea a alianței în care sălăjluiesc confidentele (tainele mărturisite) lui Dumnezeu, Tabernacolul (chivotul în care s-au păstrat legile vechi ale evreilor, binecunoscutul Decalog, alături de Toiagul lui Aaron, care s-a transformat în șarpe, așezat în acel cort care avea să devină Templu sfânt al evreilor, alături de alte obiecte sfinte - sbl.n.,) în care se perpetuează prezența învățăturii Sale". Nimic mai explicit privind această complementaritate dintre adevărul absolut, emergent Cuvântului divin - acelor confidențe - mărturisiri exprimate prin asemenea adevăruri dogmatice, mai precis prin revelația supranaturală, și a acelor adevăruri experiate (experimentate, trăite, cunoscute, aflate) de către fiecare credincios, ca urmare a punerii în practică a adevărurilor dogmatice din acel Tabernacol în care este regăsită, neștirbită și intangibilă, învățătura lui Dumnezeu, percepută ca adevăr absolut de netrecut și neschimbat.

Cum se manifestă acest raport dintre creștinul ortodox din popor și divinitate, nu este greu de evaluat, un asemenea raport fiind facilitat și susținut de dimeniunea apofatică a cunoașterii, adică de prevalența afectivității în raport cu rațiunea, astfel că acest proces cognitiv - teognosic, după cum mai este numit de teologi, îmbină mai mult iubirea cu intuiția decât cu rațiunea, promovată de cunoașterea catafatică, credința religioasă apărând ca un reflex instinctiv mai mult inconștient decât conștient, unde predomină rațiunea. Reflex ce menține condiția umană spirituală a credinciosului fidel acestor adevăruri dogmatice revelate, în afara oricăror condiționări spirituale exterioare individului și comunității în care supraviețuiește. Există și unele zdruncinări - abateri ale credinței, care se pot manifesta chiar în cadrul raportului dintre om și Dumnezeu, mai ales atunci când efectele credinței nu sunt pe măsura așteptărilor, apărând acele disonanțe de ordin cognitiv - espectativ, și când omul devine mai îndoielnic față de credința sa, fiind bântuit de această neîncredere, și când nu mai poate fi vorba de o credință adevărată dezinteresată. Abateri care pentru omul simplu par a fi mult mai firești și chiar mai ușor de iertat decât pentru cei care dispun de o capacitate mai mare de discernământ normativ-axiologic religios, care prin încălcarea acestui normativism își neagă propria conștiință religioasă. Situație care nu se întâmplă în rândul oamenilor mai puțin instruiți și educați sub raport religios (a celor săraci cu duhul, după cum glăsuiește prima Fericire prezentată de Iisus pe așa-numitul “Munte a Fericirilor", prin binecunoscuta “Predică de pe Munte", unde sintagma “săraci cu duhul" înseamnă și îi desemnează pe cei smeriți sufletește față de Dumnezeu Treimic, și nu pe cei neinstruiți - necultivați, pe un fond peiorativ, după cum este cunoscută această apreciere făcută celor ce intră sub incidența acestei aprecieri), cum erau cei mai mulți oameni de la sat, ci a celor care chiar educați fiind, se împotrivesc voinței și puterii divine, exprimându-și în permanență nemulțumirea față de ceea ce au dobândit mai mult sub raort material și nu spiritual.

În legătură cu reacția instinctivă a omului simplu la abaterile de la dreapta credință, părintele călugăr R. Noica (fiul marelui filosof C. Noica) consemna următoarele: “Tot omul este ortodox prin fire, iar ortodoxia, dincolo de culorile exterioare, ca să zicem așa, și de aspectul cultural, istoric, etnic ș.a.m.d. este esența omului. Deci, am văzut că esența omului a trăit toate înțelepciunile și toate gândirile lumii și a văzut cu uimire cât adevăr este în om și că, într-adevăr, omul este ortodox și tinde firesc către adevărul ortodox. Întotdeauna, într-un loc sau altul, se amintește dacă nu-l găsește pe Hristos, pe Hristos Cel adevărat".

Nu putem expedia acest text atât de plin de adevăr și emoție creștină, cu care sunt întru totul de acord. Completându-l într-un sens adecvat analizei întreprinse asupra acestei problematici, aș spune că românul nu este ortodox numai prin fire, ci și din fire, iar înainte de toate este apofatic, între el și Dumnezeu neexistând “negocieri" de niciun fel, ci credinciosul ortodox român îl acceptă pe Dumnezeu în integralitatea Sa, atât cât îl poate cunoaște, simți, iubi și mai ales trăi în și prin Dumnezeu. De aceea, mai mult decât orice religie, ortodoxismul este o religie a iubirii și trăirii apofatice, înalțând omul dincolo de imanență, ceea ce face ca sentimentul iubirii să fie considerat punctul culminant al evoluției omului spre transcendent, chipul Mântuitorului fiind chipul ipostatic al lui Dumnezeu Treime, pe care omul simplu îl urmează fără nicio reținere, unii urmărind identificarea cu acest chip divin transcendent, acceptându-L ca om și Dumnezeu. Spre deosebire de catolicism, care pune la baza cunoașterii mai mult rațiunea, “coborându-L" pe Dumnezeu în tiparele minții omenești, acordându-i atribute catafatice, potrivit capacității fiecărui credincios predispus spre asemenea evaluări, ortodoxismul pune mai presus de cunoaștere simțirea prin iubirea lui Dumnezeu față om, reclamând la rândul Său o asemenea iubire reciprocă, dincolo de orice formă a cunoașterii. Dintr-o asemenea perspectivă, am putea spune că această formă a cunoașterii apofatice este o formă paradoxală, ca o “formă a cunoașterii fără cunoaștere", fiind mai profundă și mai intensă în trăiri și manifestări - ca experiere, decât cunoașterea catafatică, care este mult mai raționalizată și imanentizată.

(va urma)

 

Lasă un comentariu