România – 100 În America pentru unirea Transilvaniei cu România (XLVIII) O față mai puțin cunoscută a lui Vasile Stoica

Să ne dovedim dreptatea prin fapte nu prin vorbe, iar bărbații politici de toate orientările să-și calce pe inimă, să-și dea mâna și să apere interesele naționale ale României “în așa fel încât să poată întâmpina cu bărbăție încercări cât de grele”. Acesta era mesajul lui Vasile Stoica, lansat la Cluj, în 1921, prevestind parcă evenimentele anului 1940.

Mâhnirea din discursul său era, desigur, exagerată. Imaginile total negative la 1921 contrastau în comparație cu scrierea sa din 1925 (apărută în 1926), unde a adunat tot ce a fost pozitiv despre eforturile sale și ale românilor americani în favoarea realizării unirii Transilvaniei cu România.

Conferința de la Cluj era în ultimă analiză un semnal de alarmă, încercând a convinge cercurile politice românești să se trezească la realitate, deoarece: “Fruntașii politici din apus au fost demult câștigați de unguri”. Protectorii lor susțin că “noi îi prigonim pe unguri, îi expulzăm, îi batem, nu-i lăsăm să se roage în limba lor”. Și astfel se ajunge la concluzia că “2 milioane de locuitori cu cultură superioară au trecut sub stăpânirea unui popor inferior”. Evident, nu acestea erau realitățile și nici adevărul, dar sfatul său limpede și categoric era că România trebuie să-și facă și ea o propagandă judicioasă în străinătate, și în acest scop să fie folosite personalitățile respectate în occident și, desigur, să se aloce sume mai mari pentru acest obiectiv prioritar, deoarece lipsa unei propagande adecvate în străinătate ar putea fi pentru România “o neglijență criminală”, așa cum se spune, de altfel, deschis și direct în chiar titlul cuvântării sale.

Și, într-adevăr, intervenția sa nu va trece neobservată, ea ajungând la urechile unuia dintre cei vizați, Anton Bibescu.

Faptul iese la iveală destul de târziu, în 1924, și este relatat de Vasile Stoica în ziarul Adevărul. Spune acolo că din întâmplare i-a căzut în mână o scrisoare (a lui Anton Bibescu către un prieten) și care i-a fost deja pusă la dosarul personal din arhivele Ministerului de Externe al României. Deci, părându-i-se că scrisoarea a devenit un “bun public” și cunoscând că Anton Bibescu a mai scris “răvașe lăturalnice”, se consideră îndreptățit să discute public conținutul ei.

Și o și face într-o “scrisoare deschisă” (purtând data de 25 august 1924), intitulată “O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America. Scrisoare deschisă către dl. Anton Bibescu, ministrul României la Washington”.

Spune acolo lucruri pe care le cunoaștem din presa românilor americani și din propria sa carte, “În America pentru cauza românească”.

A muncit în Statele Unite în zilele cele mai grele ale anilor 1917-1918, părăsit complet de guvernul român; sprijinit doar de românii transilvăneni, bănățeni și macedoneni stabiliți acolo. El a inaugurat în Statele Unite propaganda românească. Relațiile sale cu societatea americană, cu presa, cu instituțiile universitare, cu cercurile ecleziastice erau strânse și la 1924, când scria scrisoarea, dovadă, spune el, “de corectitudinea, devotamentul și inima cu care lucrasem”.

(va urma)

Lasă un comentariu