Problematica ce vizează perspectiva ritualică a religiozității în vederea menținerii raportului dintre om - Biserică - credință și divinitate, și care poate contribui la cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul acestor practici ritualice religioase, în mediul rural și pentru țăranul român, a fost și a rămas și în prezent mult mai complexă decât pare din afară, existând cercetări interdisciplinare în acest sens. Un studiu semnat de un autor mai puțin cunoscut, intitulat “Tradiția - coordonată fundamentală a religiozității în comunitățile rurale din România”, este mai mult decât edificator, relevând aceste aspecte prin care este particularizată religiozitatea țăranului român față de religiozitatea din mediul urban și/sau alte religii și religiozități decât cea ortodoxă. Sintetizând opiniile unor mari cercetători: antropologi, teologi, sociologi, filosofi, poeți, religiologi, precum au fost Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica ș.a., care au căutat să descifreze esența sufletului românesc, în consonanță cu opiniile celor de mai sus, autorul studiului citat avea să concluzioneze prin următoarea afirmație: “țăranul român are o religiozitate specifică, un mod propriu de a se apropia de divinitate, de a-și regla relația cu aceasta și cu lumea nevăzută”.
Nu departe de opinia sociologiei și filosofiei se află opinia religiologului M. Eliade, după care, asemenea perspectivei filosofice a lui L.Blaga, religiozitatea țăranului român are o dimensiune “cosmică” (Mircea Eliade), exprimată în conștiința unei legături intime între om și tot ceea ce există, “într-o ingenuă și profundă intuire a tainei indefinite a existenței”, după cum magistral se exprima cel mai mare teolog ortodox român contemporan,
D. Stăniloae. Așa cum am mai arătat și după cum este cunoscut de cei care au trăit, cel puțin, în anii copilăriei la sat, pentru țăranul român, întreaga lume înconjurătoare este impregnată de sacralitate, depinzând și existând prin ea. Astfel, pentru etnologul Ernest Bernea, “în sat, lucrurile sunt vii, faptele au o stare și un rost propriu, într-un întreg organic”. În mod paradoxal, în acest mediu tradițional, la fel de “vie” este și moartea, prin moarte țăranul menține un raport constant și tainic cu lumea de dincolo, la care se raportează fără teamă, încercând să o “domesticească” sau chiar să și-o apropie sufletește (fiind în preajma ei în multe împrejurări ale vieții), chiar dacă angoasele morții caracterizează specia umană din orice mediu și timp, moartea nefiind acceptată cu bucurie și seninătate, oricât de optimiști am fi în legătură cu ceea ce ne așteaptă dincolo. Exemplu cel mai concludent îl reprezintă ultimele cuvinte exclamate de Iisus Hristos pe Crucea Mântuirii, când, pentru moment, a fost tulburat și nădăjduit în fața morții și lui Dumnezeu - Tatăl.
De aceea, axul central sau punctul de sprijin din mediul rural, după care se conviețuiește și trăiește, este Biserica, iar acel “axis mundi”, specificat de M. Eliade, este Crucea creștină. În rural, și nu numai, este de neconceput existența comunității în afara Bisericii și cimitirului, prin care se conjugă, într-un mod permanent, viața cu moartea, care, pentru omul simplu de la sat, este asociat cu dedublarea existenței prin cele două lumi: cea imanentă și cea “de dincolo”, spre care năzuia prin toată fibra sa, mult mai provocatoare sub raport interogativ și emoțional decât cea cunoscută de aici. În acest sens, poate nu este lipsit de importanță faptul că religia creștină a fost îmbrățișată de strămoșii noștri încă din perioada apostolică, nu prin măsuri oficiale sau impunere forțată - așa cum s-a întâmplat în cazul altor popoare și cum susțin unii apărători ai religiilor precreștine, ci prin convingere și asumarea sinceră a “Legii celei noi”, odată cu apariția Noului legământ cu Dumnezeu prin această religie și a Noului Testament și, în egală măsură, prin păstrarea și integrarea obiceiurilor și tradițiilor ancestrale, precreștine, știut fiind că poporul român a existat cu mult înainte de apariția creștinismului și a încreștinării sale, trăind sub influența incontestabilă a unor zeități și spirite ce le călăuzea existența. Prin această Lege nouă s-a conjugat existența multimilenară a poporului român, astfel că mai mult decât la alte popoare și națiuni, între religie și popor, realizându-se o asemenea simbioză prin care ambele au supraviețuit într-un mod unitar, în afara unor sciziuni majore, chiar dacă la această unitate și stabilitate au existat și mai există și în prezent unele atacuri conjugate, din exterior și interior, prin care se încerca slăbirea coeziunii spirituale și morale a națiunii române.
În ultimă instanță, religia ortodoxă a devenit obiectivul spre care se îndreaptă aceste atacuri concertate oculte, trecându-se la dezbinare prin intermediul credinței, liantul care a menținut unit acest popor atât de învrăjbit în prezent și care, în afara unității spirituale religioase, nu poate fi salvat de la această criză generalizată, exprimată prin sintagma “războiului româno - român”, prin care nu se urmărește altceva decât încălcarea unui principiu fundamental al religiei creștine, acela al toleranței și unității, alături de mitul iubirii aproapelui, de mult uitat și ignorat, substituit cu ura și dezbinarea fratricidă care ne macină ca societate și națiune. În mod paradoxal, acum, când unitatea ar trebui să devină emblema națiunii române și simbol al centenarului unirii de țară și suflet al românilor de pretutindeni, domină ura și dezbinarea românilor, ca un blestem neînțeles, potrivnice acelui ideal național prin care poporul român a fost unit și înfrățit și care, sub povara acestui blestem, se destramă, ceea ce a mai rămas, ca o ultimă redută inexpugnabilă și în care sperăm că vom fi mântuiți, fiind credința în Dumnezeu și iubirea de neam și de țară și, nu în ultimul rând, de locul unde ne-am născut sub duhul ocrotitor al lui Dumnezeu.
(sfârșit)
