“Cel mai urât lucru este să deranjezi”, au fost vorbele cu care o profesoară se adresa unor copii, fetițe de 4-5 ani, ai căror părinți doreau cu tot dinadinsul să le inițieze în tainele baletului și ne gândeam ce bine se potrivește acest mesaj și pentru noi, adulții. “Supărarea” doamnei profesoare a apărut după câteva încercări nereușite de a introduce ordinea și liniștea la început de oră, într-un conglomerat de copilași ce strigau fără încetare și se hârjoneau, așa probabil cum sunt obișnuiți la grădiniță. Deși copilașii au reacționat pozitiv, nu știm câți dintre aceștia, la frageda lor vârstă, au reținut cât de cât din profunzimea mesajului, dar, repetat de fiecare dată, atunci când este cazul, cu siguranță el va crea reflexe. Mă gândeam atunci că, cu aceste cuvinte, aproape profetice și cu o mare forță de convingere, dacă ar fi însușite temeinic și ar răzbi prin vocile a sute de mii de cadre didactice, de la toate nivelurile și pe tot parcursul anului, s-ar putea face educație serioasă în școlile noastre, în speranța că sloganul însușit la vârstă fragedă și-ar pune amprenta pe comportamentul de mai târziu, ceea ce ar fi foarte important. Mai mult decât atât, dacă tot suntem în preajma Zilei Mondiale a Educației (5 octombrie), pe care de fiecare dată o marcăm doar în vorbe, aplicat cu seriozitate, el ar putea să devină genericul, adică punctul de plecare al renașterii noastre morale, care trebuie să înceapă în familie și să continue în școală. Pentru că, într-adevăr, lucrul cel mai urât pe lume este să deranjezi semenul, indiferent de forma și intensitatea cu care o faci.
Este bine știut, societatea românească, atât de răvășită de tot felul de convulsii, suferă astăzi enorm din lipsa aportului familiei și al școlii la formarea caracterului și atitudinilor comportamentale, sănătoase ale tinerei generații. Dar nici instituțiile statului însărcinate cu liniștea cetățeanului nu se prea dau în vânt. Lucrul acesta nu este de azi, de ieri, ci de peste două decenii, de când, practic, aproape totul este lăsat hazardului, îndeosebi pe mâna presei și a televiziunii, a diferitelor curente nonconformiste, care sub paravanul “drepturilor omului” sau al revoluției sexuale, au reușit să distorsioneze conținutul real al educației civice adevărate.
Din aceste motive, românii de azi părem a fi o națiune care ne-am pierdut busola. Aproape că nu mai prea știm nici de respect și nici de bunul simț, motiv pentru care suferim de un egoism feroce și nesocotim cu mare ușurință, grija față de aproapele nostru, ba chiar simțim cum ne crește “bărbăția” atunci când ne deranjăm semenii. Pentru că forța de pătrundere a decibelilor nu ține cont nici de grosimea pereților despărțitori ai apartamentelor și nici de puterea de antifonare a termopanelor sau a văzduhului. Dacă se întâmplă ca două prietene să stea la taclale în dreptul geamului, și mai ales la o oră nepotrivită, s-a dus toată odihna celor dinăuntru. Același lucru se întâmplă și cu tinerii care se adună în găști la ceas de seară. Dacă nu țin treji sau nu scoală din somn un cvartal întreg înseamnă că nu și-au atins scopul.
Am studiat fenomenul acesta al efectului conversației, de-a lungul timpului, la mulți europeni, chiar și la guralivii italieni. Nimeni nu ne întrece în vocalize, în arta de a-i deranja pe ceilalți, prin modul propriu de exprimare. Nemților sau austriecilor, englezilor sau francezilor nu le distingi vocea la doi metri de locul conversației, totul pare a se desfășura în taină.
Să spunem că “așa-i românul” și că nu-i putem lua și ultima sa plăcere. Dacă deranjul pe care-l incriminăm s-ar reduce doar la atâta, s-ar mai putea trăi pe meleagurile mioritice. Numai că, din urmă vin amatorii de distracții în forme organizate sau mai puțin organizate, oficiale sau mai puțin oficiale, fie la mare, fie la munte, foarte activi acum în perioada concediilor de vară, cu ale lor dotări tehnice: casetofoane, radiouri, alte instalații de sonorizare, în frunte cu nimicitoarele boxe, amplasate pe la toate colțurile unităților de alimentație publică, uneori chiar și în copaci, și a căror “odihnă” și-o fac pe seama neodihnei celor mulți. Din păcate, noi, românii, încă ne mai lăudăm cu aceste relicve ale trecutului civilizației, folosindu-le cu mare succes la proliferarea deranjului, individual și colectiv, la amplificarea nebuniei din societatea românească, lovind cu nonșalanță în dreptul fundamental al cetățeanului la liniște și odihnă. De altfel, nu este vorba de o anume lezare selectivă, individuală, ci de o conturbare în masă a cetățenilor, de către cei care n-au cei șapte ani de acasă și n-au învățat că într-o țară civilizată așa ceva nu se face, că a deranja, prin voce sau zgomot, fie el chiar și muzical, este cel mai urât lucru din lume.
La noi, deranjul prin zgomote este cea mai puternică industrie, dispunând la vedere de o logistică impresionantă, demnă de îndeletniciri mai utile, transformând România într-un vulcan cu erupție continuă. La mare, pe litoral, sunt asurzitoarele discoteci în aer liber, terasele restaurantelor și grădinile de vară, amplasate strategic în marea masă a hotelurilor. La munte, petreceri private, ad-hoc, a feluritelor găști, care nu țin nici pe departe cont de dorința și nevoia de odihnă a celorlalți, iar pentru ca tabloul infernului să fie complet, pe șoselele patriei, prin orașe și sate, circulă nestingherite, într-un du-te-vino permanent, ziua și noaptea, alături de năbădăioșii motocicliști și mopediști, elegantele limuzine de la bordul cărora boxele cu decibeli împrăștie cu generozitate otrava manelelor, pe largi întinderi, fără a se ține cont că deranjează, că supără. De muncit nu prea muncim noi, însă gălăgie, zgomote știm să facem ca nimeni alții, transformându-ne, uneori, fără să ne dăm seama, dar de cele mai multe ori voit, în veritabili deranjatori. De altfel, se știe, la nivel european, România nu este doar țara ce dă continentului cei mai mulți cerșetori, ci și patria gunoaielor omniprezente și a zgomotelor infernale. Motive arhisuficiente pentru a ne atrage oprobrul unui continent pe care, trebuie să recunoaștem, îl deranjăm cu isprăvile noastre. Nu întâmplător, într-un sondaj european, la capitolul simpatie românii au ieșit pe ultimul loc.
Suntem, într-adevăr, națiunea care facem mult zgomot pentru... nimic. Nemaivorbind de nebunia de pe litoral, unde sunt poftiți și se simt bine doar descreierații Europei, de referință în analele istoriei moderne a deranjului rămâne indiferența cu care oficialitățile, instituțiile cu asigurarea ordinii și liniștii publice, tratează acest subiect. Luna trecută și aceasta, am fost martor la trei evenimente “distractive”. La două nunți, una în Târgu-Mureș, una în București și, ca vecin al unei pensiuni, unde, un imberb, probabil odrasla unui înavuțit, își sărbătorea cu mare pompă ziua de naștere. De la nunta din Târgu-Mureș am venit acasă extenuat de delirul muzicii care te face străin și umil într-atâția, iar ca vecin al pensiunii în cauză, dintr-o stațiune, zice-se de odihnă, am stat treaz, enervându-mă și zvârcolindu-mă în pat, până la ora 3.20 dimineața. La București însă, am avut parte de o surpriză foarte plăcută. Umblați prin lume, tinerii căsătoriți au decis să facă o nuntă atipic românească, doar cu o muzică liniștită, de fond, ce venea dintr-o altă încăpere, care ne-a oferit prilejul să conversăm cât mai mult, cu oameni din toate colțurile țării, ceea ce ne-a creat o mare plăcere, făcându-ne să ne simțim într-adevăr, liberi și stăpâni pe noi, motiv pentru care le mulțumim. Oare cine și câți le vor lua exemplul, pentru ca nunțile noastre, dar și celelalte petreceri, să nu fie numai o povară grea, o obligație, ci și un loc în care invitații să se simtă bine?
De altfel, toată țara este sub asediul decibelilor. O târgumureșeancă plecată “la odihnă și tratament” la Băile Felix și-a scurtat sejurul din cauza manelismului ce se propagă în voie pe acolo. Tot ea îmi spunea cum zgomotul muzicii de la un restaurant se auzea puternic și în biserica pe care o frecventa, perturbând enoriașii să se roage și pe preot să-și țină slujba. Ce mai: ca-n Vestul sălbatic!
Nici noi, mureșenii, nu putem spune că suntem scutiți de asemenea excese și nu înțelegem de ce Poliția Locală și Agenția de Protecție a Mediului nu ies pe teren cu sonometrul în mână pentru a impune localurilor nivelul de decibeli stabilit prin lege, și cunoscut de altfel.
Nu suntem doar noi, să zicem, cei mai în vârstă dornici de așa ceva, ci constatăm că în iureșul de azi toată lumea are nevoie de odihnă, de o ambianță civilizată. De altfel, autorul proiectului Legii zgomotului, proiect care de multă vreme se vântură prin sertare, este un foarte tânăr deputat. Dar chiar și fără acesta, avem legi care combat perturbarea liniștii publice, dar nu se aplică sau se mimează aplicarea lor. Doar așa se explică faptul constatat, de fiecare dată, că la scurt timp după plecarea polițistului, de la locul incriminat, muzica reîncepe sfidător, cu o intensitate și mai mare. Umilitor și pentru cel care a reclamat, dar și pentru polițistul pus în aceeași situație, în cazul în care pretinde că este apărător autentic al legii, al ordinii și liniștii publice. Să sperăm că, cei chemați să asigure liniștea cetățeanului, prin toate mijloacele: Poliția, Poliția Locală, Protecția Mediului și Garda de Mediu, Comisariatul pentru Protecția Consumatorilor, Inspecția Sanitară de Stat și ceilalți se vor organiza ca atare și nu vor întârzia cu măsuri concrete pentru diminuarea, într-o și mai mare măsură, a factorilor perturbatorii care, prin efectul lor deranjator, ne afectează consistent calitatea vieții. Revenind la remarca doamnei profesoare, trebuie să recunoaștem lipsa marilor absenți din ecuația educației, familia și școala, cu cohorta ei de educatori, dar și celorlalte instituții amintite ale statului, care trebuie să conștientizeze cât de important este pentru o societate să faci din tineri nu numai redutabili specialiști, ci și adevărați oameni, pentru a da țării, atât în interior, cât și în afară, imaginea pe care o merită.
