România – 100 În America pentru Unirea Transilvaniei cu România (XLIX) O față mai puțin cunoscută a lui Vasile Stoica

Distribuie pe:

Anton Bibescu sosise în Statele Unite în februarie 1921 și Vasile Stoica bănuia că îi era frică de o eventuală întoarcere a sa acolo, și acesta era motivul pentru care în scrisoarea din 14 septembrie 1921 (interceptată de Vasile Stoica) în care Anton Bibescu solicita un secretar de ambasadă, nota expres ca acel ce va fi trimis din țară pe acest post, să nu fie Vasile Stoica. Motivul invocat era tocmai conferința de la Cluj, în care, arată A. Bibescu, V. Stoica a “atacat cu violență ministerul și pe Brătianu, în vreme ce el căuta să intre în minister, iar Brătianu a fost cu el de o generozitate incalculabilă”. Și alătură la scrisoare o dare de seamă a conferinței de la Cluj în care Vasile Stoica, susține Anton Bibescu, ataca plin de violență Ministerul de Externe, în timp ce făcea numeroase sforțări pentru a face parte din el.

În respectiva scrisoare deschisă, Vasile Stoica se abține de la a comenta “denunțările insinuante” (după cum le considera) ale adversarului său, constatând doar că respectivele “atacuri” erau de fapt critici obiective care se bazau pe fapte concrete, și că în februarie 1919, însuși I. C. Brătianu și-a exprimat deschis regretul că “nu a dat atenție mai mare activității de informare a țărilor occidentale despre problema românească”.

Vasile Stoica mai observa că în respectiva conferință (apreciată, spune el, de “întreaga presă” românească), el critica în public, pe față, neglijențele unei instituții de stat, și nu făcea “insinuări calomnioase prin scrisori particulare contra nimănui” iar în ce privește generozitatea lui Brătianu, nu a existat, din simplul motiv că nu i-a cerut-o, însă relațiile cu primul ministru au fost normale. La Conferința de Pace de la Paris, Vasile Stoica a fost ofițerul său de legătură. Cu privire la această misiune, Vasile Stoica mai preciza: “Iar pentru acest rol, pe care mi l-am îndeplinit în decursul Conferinței cu tot devotamentul meu de patriot transilvănean, fusesem chemat de Domnia Sa (Brătianu - n. ns.) anume din America, în 4 februarie 1919, deoarece cunoșteam bine problemele transilvănene și bănățene, vorbeam englezește, avusesem încă în America legături strânse cu membrii delegației americane și atât din declarațiile acestora, cât și dintr-ale d-lui prof. L. Mrazec și ale răposatului G. Danielopol, Domnia Sa, văzuse ce rezultate importante obținusem în activitatea mea din Statele Unite.

Așa presupunem că s-au declanșat animozitățile între cei doi distinși diplomați români. Neînțelegeri care erau bine cunoscute și de către diplomația americană care, cu obiectivitate, recunoștea că Vasile Stoica a arătat întotdeauna cea mai caldă prietenie pentru poporul și guvernul american.

Anii următori aduc noi tensiuni între Vasile Stoica și Anton Bibescu. În 1919 și 1920 Vasile Stoica a mai avut două misiuni în Statele Unite, așa încât Take Ionescu îl numește în iulie 1921 secretar al Legației române de la Washington, dar în final numirea sa a fost anulată. Cauza a constituit-o raportul lui Anton Bibescu în care acesta îl acuza pe Vasile Stoica de faptul că s-a dat drept ministrul României în Statele Unite. Așa va apărea tipărit într-un Anuar american (Almanahul - Enciclopedic din New York pe 1921, la p. 617).

Anton Bibescu afirmă că s-ar fi adresat unui prieten (al cărui nume nu îl aflăm) de la Departamentul de Stat al S.U.A. pentru a face o anchetă discretă cu scopul de a afla cine a comunicat numele și gradul lui Vasile Stoica, redacției acestei publicații. Răspunsul ar fi fost că informațiile ar fi venit chiar de la Stoica însuși, ceea ce, evident, rămânea o aserțiune.

Afacerea pare mai mult o intrigă în toată legea, deoarece dacă ar fi fost așa precum afirma Bibescu, V. Stoica nu și-ar fi permis să se adreseze direct redacției Anuarului american, întrebând la rândul său, de unde a obținut această informație compromițătoare. Desigur, ar mai putut fi și o simplă greșeală a respectivei redacții care ar fi putut folosi o informație “după ureche”.

Oricum ar fi fost, V. Stoica se plânge că acest raport i-a distrus cariera politică și diplomatică, în ciuda faptului că el a făcut toate eforturile pentru a lămuri situația cu redacția editurii. Ceea ce rămâne însă cert, este că A. Bibescu nu-l dorea pur și simplu secretar al Ambasadei României la Washington.

Văzând tratamentul la care este supus, înconjurat de intrigile și ostilitatea foarte importantului personaj, bănuim că în mintea sa se naște gândul unei cărți-document care să pună într-o lumină favorabilă adevărata sa activitate în Statele Unite ale Americii de Nord în perioada 1917-1919.

Cartea proiectată putea fi în parte și o explicare mai largă a conferinței sale din 1921, dar, mai ales, putea fi o replică documentată la orice fel de atacuri la persoana sa de ori unde ar fi venit ele. De altfel, sosise și timpul optim pentru o astfel de lucrare, deoarece după circa șase-șapte ani de la evenimente avea deja o perspectivă mai clară asupra lor. Că este așa o spune explicit atunci când inserează în lucrare câteva scrisori din acea vreme, restul interpretându-și-l astfel: “Aș putea lungi la infinit șirul acestui fel de scrisori. Aș putea să le multiplic și eu în copii fotostatice și să invadez cu ele lumea politică și diplomatică din țară și din străinătate cum face, în aristocratica și bine educata sa modestie, dl. ministru plenipotențiar Anton Bibescu cu orice răvășel de complezență în care i se aduc laude. Mă oprește însă un ardelenesc simț de cuviință, precum și precizarea din “Încheiere” în care arată că totuși n-a atins chestiunile consulare și alte întâmplări cum au fost scandalurile stârnite de comandorul V. Pantazzi și “intrigările nevrednice ale d-lui Anton Bibescu. Deși nu a făcut într-adevăr acest lucru, simpla enumerare a acțiunilor sale era incontestabil o clară punere la punct. Conținutul lucrării corespunde perfect cu aspectul grafologic al scrisului său: drept, fără ezitări, ascuțit, dârz și echilibrat, așa cum se poate vedea în reproducerea dedicației sale de pe pagina de gardă a cărții adresate profesorului universitar Al. Lapedatu.

Și, iată cum, dintr-o neînțelegere și o antipatie declarată, s-a născut o lucrare extrem de valoroasă pentru cercetarea istorică românească.

(Va urma)

Lasă un comentariu