Conform DEX-ului (Dicționarul Explicativ al Limbii Române), cuvântul diaspora desemnează un grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. Toți românii aflați, temporar, sau stabiliți permanent oriunde altundeva decât în România constituie diaspora românească, risipită din varii motive, cele mai frecvente fiind cele de ordin politic și, mai nou, economic.
Unii pribegesc mereu cu țara în suflet, alții o lasă pe preșul de la granițe, înghițindu-și lacrimile, iar alții își scuipă neputințele și frustrările pe unde apucă, în gura mare, insultând-o și mânjind-o cu noroi. “Ubi bene ibi patria”! De fapt, cred că peste tot în lume se întâmplă așa, într-o primă fază a dezlipirii de matrice, dar doar la noi, la români, ura de sine e atât de crâncenă, deplină, repetabilă și infinită, până la suicidul în masă al conștiințelor identitare. De mii de ani ne surpăm, ca nație, sub blestemul tracic al dezunirii și se pare că ne place, suntem perverși, obișnuința a devenit a doua natură. Dar aceasta e o altă temă.... Nerezolvabilă!
Să încercăm să deslușim cine ne-ar mai fi diasporenii, exceptându-i pe cei care o duc bine și, la care, unii mergem cu colinda, poate-poate pică ceva, ca de la masa bogatului, vreo bursă pentru copii, nepoți, ori vreun job mai acătării. Că, de, oameni suntem și nevoi avem cu toții!
Dar tot oameni, și tot români sunt și cei lipsiți de noroc, surghiuniți, asimilați, fără casa-masa lor, fără carte și limbă românească, fără sentimentul apartenenței la o patrie cu adevărat maternă. Sunt mulți și din aceștia, puzderie, pe tot globul.
Mai avem un popor, încă mai numeros, dincolo de granițe. Am cam fi, dacă stăm să ne numărăm cu răbdare, peste 24 de milioane de români. Ne amintim rar de aceștia, de sărbători sau în dezastre, mai puțin prin efortul ambasadelor noastre (marea problemă a timpului postdecembrist!!!), cât datorită bisericilor. Căci, da, există și preoți care își merită haina și respectul general. Ca în fiece meserie, și în această categorie, există preoți și... popi. Despre cei din urmă nu am eu căderea să vorbesc, și așa se spun destule. Dar mă bucur să aflu și să laud gesturi frumoase, ale datoriei împlinite și ale onoarei de păstor, inițiate de slujitori cu har ai Bisericii, în locuri unde nu prea ne încumetăm să ne purtăm pașii.
“De Praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, miercuri, 29 august 2018, Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord a slujit Sfânta Liturghie în Paraclisul Mănăstirii Isenvad Ikast din Danemarca. În ajun, în biserica parohială din Herning Ikast, ierarhul a săvârșit, împreună cu un sobor de preoți, Taina Sfântului Maslu și a sfințit icoana de mari dimensiuni a Maicii Domnului, Sporirea minții, din lăcașul românesc.” Doar cu două zile înainte, afirmând că “În calitate de lucrători, noi avem datorii, nu drepturi”, se aflase în mijlocul credincioșilor români din Suedia, sâmbătă, 25 august 2018, ierarhul săvârșind, în Paraclisul Centrului Episcopal din Stockholm, Sfânta Liturghie și Botezul pentru cel de-al patrulea copilaș al unei familii binecredincioase din comunitate. Duminică, 26 august 2018, a slujit Sfânta Liturghie, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, la altarul bisericii românești din orașul suedez Jönköping, botezând un alt copilaș al unei tinere familii de credincioși.
Un preot neobosit, despre a cărui fervoare jertfelnică aflasem încă din primăvara acestui an, P.S. Macarie Drăgoi desfășurând, de Rusalii, o bogată activitate misionară în Arhipelagul norvegian Svalbard, la șase sute de kilometri depărtare de țărmul continental, în largul Oceanului Arctic. Vrednic este! Și are și condiție fizică!!! Aflăm, de la Centrul pentru Tineret “Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” (C.T.S.M), că Preasfințitul Părinte a participat, duminică, 6 mai 2018, la marșul bicicletelor “Pedalând pentru viață”. De fapt, încă din 3 mai, la Oslo (Norvegia), Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord a celebrat Centenarul Marii Uniri, la un deceniu de slujire euharistică pentru românii din țările scandinave, în cadrul unui amplu simpozion.
Să mai spunem că același neobosit păstor s-a aflat, sâmbătă, 28 aprilie, la Copșa Mică, pentru a participa la un eveniment filantropic din cadrul programului “Burse sociale pentru copiii săraci din România” coordonat de Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, în parteneriat cu Arhiepiscopia Sibiului.
În mod obișnuit, Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord slujește în orașul-reședință al Episcopiei, în Stockholm, Suedia, dar, în aprilie, în Săptămâna Mare, s-a aflat în Groenlanda, cercetând pe puținii români stabiliți pe această insulă îndepărtată de la Polul Nord. Din Groenlanda, ierarhul român a ajuns în nordul Norvegiei, dincolo de Cercul Polar, la Skjervoy, unde a săvârșit Slujba Învierii și Sfânta Liturghie din noaptea Paștilor. Românii din insulele si fiordurile norvegiene de dincolo de Cercul Polar s-au bucurat, și anul acesta, de primirea Sfintei Lumini, înfruntând viscolul și troienele de zăpadă. Puțini știu că, în aceste insule și fiorduri din nordul îndepărtat al Norvegiei, trăiesc, risipite, câteva zeci de familii de români. Duminică după-amaiză, Părintele Episcop Macarie a slujit A doua Înviere în parohia românească din Tromso, Norvegia.”
În Ianuarie 2018, la început de an, Parohia românească “Sfinții Cuvioși Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul” din Haugesund - Norvegia a reușit să achiziționeze primul lăcaș de cult propriu al românilor din această țară de la comunitatea luterană locală. S-a început și pictarea unei catapetesme în România, care va fi amplasată în noul lăcaș de închinare. La slujba de binecuvântare a lucrărilor, Părintele Episcop Macarie a arătat semnificația dobândirii lăcașului de cult, numindu-l «far duhovnicesc, înălțat peste fiordurile Norvegiei, care va salva pentru veșnicie sufletele care rătăcesc pe marea acestei vieți». Credincioșii din Haugesund s-au putut bucura, de asemenea, de cinstirea icoanei Maicii Domnului Stăpâna Fiordurilor, adusă din biserica parohiei românești din Stavanger, special pentru credincioșii prezenți la slujba de hram. La final, ierarhul a împărțit daruri celor mici, iar adulților le-a oferit cărți de folos duhovnicesc. Seara a săvârșit, în biserica parohiei românești din Stavanger, Taina Sfântului Maslu, urmată de cateheză. Duminică,
21 ianuarie 2018, Preasfințitul Macarie a oficiat Sfânta Liturghie în biserica ortodoxă sârbească “Sfântul Vasile cel Mare” din Helsingborg, Suedia, iar seara a săvârșit Vecernia în biserica parohiei românești din Copenhaga, Danemarca.”
Am prezentat, pe scurt, agenda unui preot român ortodox care poartă Lumina Credinței la capătul lumii, pentru diaspora creștină la care, din păcate, se ajunge foarte rar, sau... deloc. Și aceia sunt ai noștri!
Și, totuși, aceștia se pot considera niște români... fericiți.
S-ar putea vorbi și altfel despre diaspora noastră, de pildă despre românii din Kazahstan, care, “ca și românii din Siberia, și aceștia au povești dureroase de viață, fiind urmașii deportaților din timpul Uniunii Sovietice. Sunt chiar organizați într-o asociație, «Societatea Culturală Română Dacia»“.
Românii constituie unul dintre grupurile etnice prezente în Kazahstan, în mare majoritate urmași ai românilor deportați de autoritățile sovietice din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.
Conform lui Nicolae Plushkis, președintele Asociației, în Kazahstan se află oficial în jur de 40.000 de mii de români: “Primii români din Kazahstan au plecat din Basarabia pe vremea Imperiului Țarist, fiindu-le promis pământ. Când ei au văzut că acesta nu rodea, unii s-au întors, iar alții au rămas acolo. Conform recensământului din 1999, 0,13% din totalul populației Kazahstanului s-au declarat ca fiind moldoveni, numărul aflându-se în scădere față de recensământul din 1989, conform căruia 0,20% din populația Kazahstanului se declarau moldoveni. De asemenea, în Kazahstan se află în jur de 60 de persoane înregistrate ca români, aceștia fiind urmași ai foștilor prizonieri de război români.”
* Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operațiune denumită conspirativ “IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 «Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus». Hotărârea, care prevedea «deportarea în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni», era însoțită de un act adițional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic că «deportarea categoriilor menționate să se facă pe vecie». 1.573 de vagoane de vite (30 de eșaloane) au transportat în Siberia (Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și Kazahstan (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul) 11.293 de familii de români basarabeni, respectiv 35.796 persoane. 7.620 de familii au fost considerate «chiaburi», iar celelalte acuzate de «colaborare cu fasciștii», de «apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale». Acestor «deportați pe vecie» li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.”
În Kazahstan sunt, oficial, 21.000 de români. Neoficial sunt 40.000 de mii. De ce? “Pentru că, dacă are o fiică, s-a căsătorit, a făcut copii, copiii au fost trecuți după naționalitatea tatălui. Deja devine ori rus, ori neamț, ori kazah... Cei mai mulți sunt moldoveni. Dar nu pentru că așa s-au declarat, ci fiindcă naționalitatea unui copil era stabilită de naționalitatea tatălui, pe teritoriul fostei URSS. Și acum, în Kazahstan, e la fel. Români sunt doar vreo șaizeci, iar asta pentru că sunt urmași ai foștilor prizonieri de război români. Urmașii celor stabiliți aici, pe vremea țarului, și apoi pe vremea sovieticilor, dacă au venit din Basarabia, sunt trecuți ca «moldoveni». (...) Biserică în limba română nu este, numai biserica ortodoxă rusă, unde mergem cu toții, de toate naționalitățile. Toate sărbătorile le facem cu rușii, pe stil vechi. Dar aș vrea să vă spun că mai este o sărbătoare mare pentru noi, 31 mai, când este ziua jertfelor staliniste. Atunci, tot timpul mergem la monument, cu flori, cu ambasadorul ori cu consulul României în Kazahstan. Mergem la monumentul ridicat în memoria soldaților români prizonieri în Kazahstan. Au fost peste 7.000, din care au murit mai mult de 900. Ceilalți, o parte s-au întors în România, alții au rămas acolo și s-au căsătorit cu kazahe. Pot să vă dau câteva exemple de familii: Cașoveanu, Cotoi, care au urmași. Părinții au fost în lagăre, s-au căsătorit. Era o lege: el fiind prizonier într-un lagăr stalinist, dacă se căsătorea cu cineva de acolo, putea să meargă seara acasă. Ziua venea la muncă. Era vorba de muncă forțată, foarte grea, că mai bine făceai zece războaie odată decât muncile astea. Ziua îi puneau și săpau șanțuri, noaptea mureau ori de frig, ori de foame, îi aduceau cu săniile, îi băgau în gropile astea, ziua mergeau cu tancurile pe deasupra, să taseze pământul, să nu știe nimeni ce s-a întâmplat. Asta o fost și soarta nemților, a finlandezilor, a ungurilor, japonezilor, a francezilor, a azerilor, chiar și a rușilor, a coreenilor, a lituanienilor, a kârgâzilor, a kazahilor, chiar... Toate aceste naționalități au acum monumente acolo.” - declara presei române, Nicolae Plushkis. Sunt 130 de nationalități în Kazahstan. “Cea mai mare comunitate e a nemților, iar pe locul doi sunt rușii..., dar ei nu au unirea pe care o avem noi, nu pot să stea la masă împreună, cu bucate, cu cântece... Mai sunt ucraineni mulți. În momentul de față important este că am reușit să ne unim. Așa vedem câți suntem, câți mai vorbim limba...”(!!!)
Despre domnul Simion Plămădeală povestea președintele românilor din Kazahstan că.... și-a vândut surtucul ca să cumpere un volum din Eminescu..., la un moment dat, când în Karaganda au ajuns niste români care vindeau cărți românești tipărite cu grafie latină. “O să vă mai spun
una de-a lui Simion Plămădeală: în 2008, cu ajutorul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, am făcut, cu mai mulți români din Asociația «Dacia», o vizită în Moldova și-n Bucovina, pe la toate mănăstirile, și a fost și Simion Plămădeală cu noi. Pe cine întalnea pe drum, el îl oprea și-i spunea: «Îmi pare foarte bine că vorbiți în limba poporului nostru, că vorbiți românește»... L-am întrebat atunci: «Moșule, dar în ce limbă ai vrea să se vorbească în România?».”
Vă doare capul??? Și pe mine. Nu-i nimic, e Centenarul Unirii, poate ne mai dezmeticim. Inima ar trebui să ne doară, când vorbim de neamul românesc. Și să facem ceva. Că gura nu doare, răsună doar discursurile bombastice și “vocea patriotului naționale”.
