România – 100 În America pentru Unirea Transilvaniei cu România (L) O față mai puțin cunoscută a lui Vasile Stoica

Distribuie pe:

Nu știm cum s-au desfășurat mai departe relațiile dintre cei doi diplomați, bănuim însă că împrejurările nu s-au lămurit și resentimentele nu s-au aplanat, deoarece în 30 noiembrie 1928, acestea au primit o nouă turnură, când în anticamera primului ministru Iuliu Maniu, la București, A. Bibescu care ieșea din cabinetul acestuia se întâlnește față în față cu Vasile Stoica. Acesta se vede că a acumulat multă ostilitate pentru că nu uită să-i ceară imediat lui Bibescu explicații cu privire la raportul din 1921 sau scuze. Reiese că A. Bibescu nu i-a oferit lui V. Stoica nici explicații și nici nu și-a cerut scuze, atrăgându-și astfel mânia dezlănțuită a impulsivului său coleg care i-a tras pe loc palme. A. Bibescu revine prompt în biroul primului ministru Iuliu Maniu, pârându-l pe făptaș. Iuliu Maniu a fost nevoit să-i ordone personal lui V. Stoica să părăsească imediat clădirea, după care a sunat la Ministerul de Externe, cerând să se ia atitudinea cea mai potrivită fața de V. Stoica. Ministrul a promis că-l va sancționa disciplinar pe Stoica și a numit un consiliu de onoare care să investigheze cazul.

Abia acum V. Stoica și-a afectat cu adevărat cariera, deoarece în calitate de cunoscut susținător asiduu al Partidului Național Țărănesc se aștepta să fie promovat ca ministru al României la Washington, fiind considerat un posibil succesor al lui Crețianu.

Desigur, cercetarea ar aduce la lumină o mulțime de scrisori și documente care ne-ar dezvălui numeroase aspecte ale activității sale diplomatice, credem însă că și punerea în circulație a unei “autobiografii” ar putea fi utilă și interesantă. Ea sintetizează oarecum evenimentele mai importante ale vieții sale până în 1947. Ne oferă deci, un Vasile Stoica văzut de sine însuși. Deși, pe alocuri, V. Stoica este constrâns să facă unele concesii noului regim și guvernului dr. Petru Groza, patriotismul, talentul și profesionalismul său nu pot fi negate și nici estompate. Trebuie avut în vedere că scria aceste rânduri după rechemarea în țară și practic deținerea sa și a familiei sale ca ostatici.

Din conținutul scurtei sale autobiografii se poate vedea cu ușurință că omul de condei și spirit, care a scris proclamațiile către țară și armată date de regele Ferdinand la 1916, ostașul care a luat mitraliera inamică din Valea Curpenului prin atac la baionetă și care a rămas cu o schijă de oțel în plămânul stâng toată viața, nu s-a dezmințit și a făcut față onorabil peste tot pe unde țara l-a trimis să-și facă datoria.

Omul care a contribuit substanțial la Proclamația din 5 noiembrie 1918, dată de guvernul Statelor Unite și care a însemnat enorm pentru actul de la 1 Decembrie, el ce a pus bazele renașterii vieții românești din Albania și Bulgaria, el ce a făcut atât de mult pentru țară la două Conferințe de pace, după două războaie mondiale, își încheia “autobiografia” mărturisind în cuvinte emoționante crezul său de o viață: “... am trăit modest dar demn, sunt un om de caracter și de linie dreaptă, mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie, sunt un democrat nu prin doctrine învățate, ci prin însăși structura mea sufletească izvorâtă din sângele strămoșilor mei țărani din Țara Oltului, îmi ador țara și poporul meu românesc și l-am servit cu devotament neclintit toată viața mea”.

Astăzi pot apărea cuvinte grandilocvente, bombastice, anacronice, dar atunci când le-a scris, cunoscându-i în parte opera și caracterul, avem certitudinea că le-a și simțit, căci a fost un ardelean dârz ce a luptat cu condeiul, cu arma și cu cuvântul pentru Unirea Transilvaniei cu România, ceea ce, din păcate, nu l-a scutit de închisorile comuniste, așa cum nu l-au putut scuti nici inteligența, cultura și relațiile sale din țară și din străinătate.

“Autobiografia” este așadar un document valoros nu numai pentru că revelează posterității o față mai puțin cunoscută a lui V. Stoica, aducând o serie de date și fapte noi privind viața și activitatea sa, ci și pentru că dovedește cu prisosință că acum o jumătate de secol, când s-a instaurat comunismul în România, toate meritele sale nu au fost luate în considerare. Omul de excepție, diplomatul Vasile Stoica, una din mințile cele mai luminate din Ministerul de Externe al României, vorbitor a 10 limbi străine, a fost aruncat silnic, pe nedrept, în închisoare, deși vrednicia sa era mai mult decât evidentă.

Aducând la lumină aceste documente, considerăm că împlinim o minimă datorie față de adevărata istorie, care pentru faptele sale, în condiții de normalitate, i-ar fi oferit numai onoruri și recunoștință.

Reparația este târzie, însă cu atât mai meritată.

(va urma)

Lasă un comentariu