În lacrima primei ploi de toamnă se-adună mai mereu picuri de întristare pentru vara care a trecut, regretele noastre că ea n-a ținut o veșnicie, smeritul gând de mulțumire pentru toate câte ea ne-a dat, știind că de-acum înainte totul va fi altfel. Zilele vor fi tot mai scurte, diminețile tot mai răcoroase, serile înfiorate de un vântuț obraznic ce ne va înfrigura, iar la urmă, cuiburile ei de brumă de pe huma pământului ne vor anunța venirea iernii.
Până atunci însă, ea, toamna, ne va ademeni simțurile noastre trupești cu aromele strugurilor tămâioși, a prunelor bistrițene, a gutuilor târzii, cu a merelor și a perelor parfumate, ne va încânta ochiul și sufletul cu arama codrilor și a livezilor îmbrumate de-acum, cu susurul pâraielor, cu trecerea turmelor scoborâtoare de la munte pe la margine de sat, cu foșnetul lanurilor de cucuruz îngălbenit în amurgul zilei.
Și vor veni, mai apoi, de niciunde, vânturi subțiri ce vor mâna din urmă, spre noi, pete de nori plumburii, ce vor revărsa asupra noastră mărunte și sâcâitoare ploi de toamnă. Iar după ce toate roadele câmpului se vor fi adunat, va veni atunci timpul poveștilor în fapt de seară, iar prin sate se vor porni chemători să îndemne osteniții robi ai pământului la ospețele mult așteptate, că vinul nou s-a pritocit, că țuica a făcut mărgele, că fetele sunt nerăbdătoare a se mărita.
Acum, e doar începutul unei vremi ca de poveste ce va să vină, să ne bucurăm de ea în liniște și pace, s-o lăsăm a ne fi leac vindecător peste sufletele noastre, cele atât de triste și de învrăjbite de aceste timpuri mincinoase, care parcă nu se mai termină.
