Românii din afară, pe cale să-i întreacă pe cei din țară

Distribuie pe:

Românii în îndelungata lor existență multimilenară au fost oameni ai locului. Nu și-au părăsit vatra nici atunci când au fost călcați în valuri de barbari, preț de aproape o mie de ani, și nici ulterior, pentru că la ei acasă au avut de toate. Și bogății, și frumuseți naturale, care-i îndestulau sufletește, dar și materialicește, la care se adaugă cunoscuta statornicie, devenită o mare tradiție. Mișcarea lor demografică, de-a lungul vremii, pentru că aceasta a existat, s-a făcut mai mult în interior. Moldovenii au trecut la munteni, muntenii la ardeleni și ardelenii, peste tot, precum au procedat și ceilalți. Acest schimb între frați a dus la cimentarea unității de limbă și comuniune spirituală, ceea ce a făcut din români poporul cu cea mai solidă unitate de tradiție și lingvistică din Europa, factor extrem de important la constituirea și cimentarea României Mari de acum o sută de ani.

De altfel trebuie știut că nici în epoca modernă, și mă refer la secolele 19 și 20, când migrația îndeosebi spre America a luat amploare, numărul românilor plecați nu s-a ridicat la media europeană. Ca exemplu, în anul premergător unirii de la 1918, în Statele Unite erau, ca emigranți, 150.000 de ardeleni, în vreme ce din mica Slovacie au trecut oceanul 500.000 de persoane.

În acești 29 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, românii au început să-și părăsească țara pe capete, astfel încât la ora actuală statisticile ONU ne plasează sub acest aspect pe locul doi în lume, după Siria, unde are loc un război civil devastator.

În lipsa unei evidențe clare, statisticile neoficiale vorbesc de un efectiv al românilor pe mapamond de circa 33 de milioane de suflete, dintre care, pe puțin, 14 milioane în afara granițelor. De acum patru ani, numărul lor a crescut cu cel puțin un milion. Dacă cifrele absolute nu impresionează prea tare, procentul de 42,4 la sută în afara granițelor este de-a dreptul devastator. Aceasta, deocamdată, pentru că hemoragia demografică care ne bântuie continuă și, din păcate, nimeni dintre cei de la putere nu și-au propus să o stăvilească. Din contră, după evenimentele din 10 august a.c., s-a dat un semnal neașteptat de prost, sugerând că cei plecați sub diferite forme sunt buni plecați și nu sunt doriți să se întoarcă. Făcând o socoteală sumară, aflăm și cum ar fi răspândiți românii noștri prin lume. Aproape 4 milioane sunt în actuala Republică Moldova, la care se adaugă alte 1,2 milioane exilați în fostul spațiu sovietic, din Kazahstan până în Siberia. Dacă la aceștia mai adăugăm circa două milioane de români emigranți mai vechi, după cele două războaie mondiale, și alte 4 milioane emigranți mai noi, după revoluția din decembrie 1989, în căutare de muncă, mai rămân circa 2,5-3 milioane de acoperit și care constituie sursa noastră de românitate din Balcani.

Cu ceva vreme în urmă, am prezentat un episod important din viața românității balcanice, de la începutul mileniului al II-lea, prin intermediul dinastiei asăneștilor (Petru Asan etc.), care a durat trei sferturi de veac. Atunci, românii din sudul Dunării, mai precis cei din zona Munților Balcani, au făcut istorie. Poate că românii de la sud de Dunăre ar fi făcut istorie la scară și mai mare dacă în existența lor primordială pe aceste meleaguri ar fi fost ocoliți de cele trei valuri de invazii de proporții, care s-au abătut asupra lor. Prima, a slavilor de sud, în secolele V-VII (e.n.), apoi a bulgarilor, la sfârșit de secol VII, și a turcilor, începând de la 1396 până la 1878 și, pe alocuri, în Balcani, până la Primul Război Mondial (1914-1918).

Dislocările din imensa arie străbună a tracilor sud-dunăreni s-au dovedit dure încă din faza invaziei slave, când au fost obligați să părăsească zonele cele mai fertile și să se îndrepte spre dealuri și spre munți, ca apoi, la dispersarea lor să-și aducă contribuții majore atât bulgarii și sârbii, dar și turcii care au stăpânit Balcanii, preț de peste cinci secole. Așa s-au format mulțimea de mlădițe de romanitate, cu posibilități reduse de comunicare între ele, astfel încât, aflați în conviețuiri diferite, să îmbrace coloraturi diferite, singurele elemente de legătură fiindu-le conștiința romanității și apoi a românității, exprimată viguros prin limbă, tradiții și obiceiuri. Așa se face că dragii noștri sud-dunăreni au supraviețuit vicisitudinilor istoriei mai puțin ca români și mai mult ca vlahi, aromâni, macedo-români, megleno-români, istro-români, traco-iliri, denumiri mai mult date de alții, tocmai pentru ca ramurile să poată fi rupte de trunchi, uscate și apoi date uitării. Numai că viața a dovedit atunci că “tot ce-i românesc nu piere”, iar cel care a formulat acest slogan a plecat tocmai de aici, de la perenitatea viței noastre de români.

Întrebarea care se pune este dacă mai sunt români prin Balcani. Răspunsul este da. Numai că noi nu facem aproape nimic ca să le salvăm existența lor de români, cum procedează statul ungar, iar cei în mijlocul cărora trăiesc fac eforturi imense ca să le șteargă urma, prin asimilare totală. Drept dovadă, oficial sunt doar de ordinul a 500.000, conform unei estimări UE, în vreme ce faptic se vorbește de circa 3 milioane de români sud-dunăreni sub cupola a 27 de denumiri, din care oficiale, cele amintite mai înainte.

La începutul Evului Mediu, românitatea cunoștea trei ramuri: cea de daco-români în nordul Dunării, de vlahi în Munții Balcani și Rodopi, de macedo-români la sud de Munții Balcani, în spațiul Dinaric, adică sârbesc, grecesc și albanez. Pe parcurs lucrurile au evaluat, fărâmițările s-au înmulțit, ca acum să auzim de tot felul de denumiri, care să separe cât mai mult trunchiul de rădăcină și ramurile de copac. Cert este că avem români în toate țările balcanice, începând cu Bulgaria, continuând cu spațiul iugoslav și încheind cu Grecia și Albania. În prezent, vlahi mai există în regiunea Vidinului și pe Valea Timocului, la granița Bulgariei cu Serbia, deci de ambele părți ale graniței. Macedo-românii sunt un nume mai nou, de la începutul secolului al XX-lea, dat de către un cercetător neamț, care la rândul lor au fost și ei împărțiți în trei ramuri: megleno-români la granița dintre Grecia și Bulgaria, în Munții Rodopi, aromâni la sud de Munții Balcani, în Macedonia, Albania și Grecia, iar istro-românii în Peninsula Istria, la granița între Croația și Italia. Aromânii vorbesc un dialect arhaic, din vremea când masa romanității a fost separată de către bulgari (începând din sec. al VII-lea), dar stratul etnic al acestora este cel tracic, ca și al daco-românilor.

Români sunt mulți la sud de Dunăre, dar statele în care trăiesc au statistici foarte rigide în privința numărului lor. Așa de pildă, autoritățile elene vorbesc de doar 25.000 de “greci” vorbitori de vlahă. Institutul socio-lingvistic catalan din Barcelona estimează comunitatea aromânilor din Grecia la 200.000 de persoane, în vreme ce Asociația aromânilor din Grecia vorbește de 600-700 de mii de suflete, iar alte surse ridică cifra la 1,2 milioane. Aromâni sunt și în Macedonia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria și Albania. Dacă la recensământul din 1995, din Albania a reieșit că din întreaga populație de circa 3 milioane de albanezi, 500.000 vorbesc aromâna și s-au declarat aromâni, ne putem da seama de proporția lor.

Conform documentelor istorice studiate, în Bulgaria și Iugoslavia, și mai ales în Serbia, ponderea cea mare o au daco-românii, cantonați în două mari bazine demografice: pe Valea Timocului și în Voivodina. În limbaj sârbesc ei se numesc vlahi, pe Valea Timocului, și români în Voivodina. Un fel de dezbină pentru a stăpâni. În vreme ce românii din Bantul sârbesc, circa 60.000, sunt recunoscuți ca atare, celor circa 1,2 milioane de aceeași români nu li se recunoaște etnia, fiind numiți vlahi, ca grup etnic de origine necunoscută. De ce credeți că țările respective refuză să recunoască originea românească a acestor comunități? Pentru că prin aceasta și-ar submina postamentul etnic și economic al propriilor națiuni, românii sub denumirile știute având o pondere de la 10 la 40 la sută din întreaga populație a țărilor respective, cum este cazul Albaniei, Serbiei, dar și al Greciei. În același timp, macedo-românii sunt recunoscuți și pentru rolul jucat în viața economică a acestora. Ca exemplu, în Serbia, pe valea Timocului, românii trăiesc masiv în cel puțin 300 de localități, dintre care 20 de orașe, Bor, Negotin și Niș, fiind fieful lor de bază.

O dovadă certă că românii din sudul Dunării au conștiința apartenenței la România stau mișcările de adeziune, dar și de alipire a acestora la Patria-mamă, lucru de amploare care s-a petrecut acum o sută de ani, cu prilejul constituirii României Mari. Cu toate aceste manifestări de recunoaștere a apartenenței la robustul trunchi al Daco-României, pe ai noștri lideri nu prea i-au interesat, nici în vechime, dar mai ales acum. Ne gândim ce sentimente de frustrare au trăit aceștia la 10 august anul curent, când au văzut modul în care autoritățile române au scos jandarmeria la bătaie pentru a înăbuși o manifestație inițiată de cei din diasporă pentru a-și spune și ei păsul în problemele pe care ne interesează pe noi, pe toți din țară, inclusiv pe ei, pentru că și ei sunt mlădițe ale aceluiași trunchi.

Cu actuala politică față de fiii aceluiași popor, migrația românilor din țară către alte zări va crește. Dezamăgirea este mare și mergând pe această cale și în ritm alert, existența poporului nostru este pusă sub semnul întrebării. Un adevărat genocid național are loc sub ochii noștri, care trebuie stăvilit cu orice preț, pentru că altfel nu va trece multă vreme și ne vom trezi cu mai mulți români în afara granițelor decât înăuntrul lor. Cu un procent de 42,4 la sută existent în prezent, jumătatea de 50 la sută nu este greu de atins, și nu peste mulți ani. Atunci cum rămâne cu România Mare și Dodoloață, pentru care s-au făcut atâtea jertfe și pentru care au luptat cu atâta dăruire înaintașii noștri? Oare a cui va fi, în viitor, această țară pe care obișnuim, cu mândrie, să o numim Grădina Maicii Domnului?

Lasă un comentariu