Într-o mare revistă americană, întemeiată chiar de Benjamin Franklin și care era foarte favorabilă nouă, românilor, au început să plaseze articole prin care se pledează în favoarea Ungariei.
Alt mijloc de care se servesc este legătura confesională dintre maghiarii unitari [unitarieni - n. ns. G. N.] și străinii unitari. În America, chiar Taft este de confesiune unitarian. Și cum anglo-saxonii pun idealismul nu în vorbe ci în fapte, în 1919 unii conducători unitarieni au venit în Transilvania, interesându-se asupra situației ungurilor. Preotul Snow scrie chiar o carte asupra acestei chestiuni în care spune că noi îi prigonim pe unguri, îi expulzăm, îi batem, nu-i lăsăm să se roage în limba lor.
Ajunge, astfel, la concluzia că 2 milioane de locuitori cu cultură superioară au trecut sub stăpânirea unui popor mult inferior.
O nouă carte scrisă, desigur, în același fel, va vedea lumina zilei cât de curând.
Fruntașii politicii din apus au fost demult câștigați de unguri.
Cu ocazia ratificării Tratatului de la Trianon, în Camera Comunelor din Londra, lordul Asquith, socrul ministrului român la Londra, prințul Bibescu, a criticat foarte vehement tratatul, depunând un amendament prin care cere plebiscitul. Deși căzut, amendamentul, e trist totuși că s-a pus această chestiune tocmai de un om, care prin legăturile sale familiale ar fi trebuit să fie mai bine informat asupra adevărului din Ardeal.
Într-un rând, dl. Ionel Brătianu a mărturisit că nu a cunoscut însemnătatea propagandei și că și-a închipuit că miniștrii vor face acest lucru. Dar aceștia nu cunoșteau nici cel puțin situația din vechiul regat darămite din noile provincii.
Următorul exemplu este pe deplin edificator: Trebuiau trimise din America niște acte unui român din comuna Halmi pentru o moștenire. Ministerul de Externe răspunde că, comuna Halmi nu este în România.
Vasăzică o comună ca Halmi care e și un important punct de frontieră nu era cunoscută la Ministerul de externe din București.
S-a trimis, într-un rând, un grup de profesori universitari la Paris, pentru propagandă. Cum a mărturisit-o însă dl. prof. De Martonne, acești domni profesori se mâncau mai mult între ei, pentru ambiții personale.
Singur, Consiliul Dirigent, și guvernul Vaida au dat mai multă atenție propagandei în străinătate.
Un birou înființat, în Elveția, cu Emil Isac, Gh. Pop și Șchiopul a adus însemnate servicii. Și în Paris s-a făcut ceva, dar fără succes, din lipsă de bani. Fără bani nu se poate face nimic în Franța.
Presa engleză și americană trebuie convinsă cu idei, cea franceză numai cu bani se lasă convinsă.
Ungurii au înțeles aceasta și nu cruță banii. În acest timp însă, noi nu facem nimic. Câțiva favoriți scot la Paris și Roma reviste de propagandă, care deși sunt destul de bine redactate, n-aduc niciun rezultat pentru simplul motiv că nu le citește nimeni, chiar când sunt trimise gratuit.
Deci, ca să mai putem repara greșeala care s-a făcut până acum, trebuie reorganizat corpul diplomatic și oficiile informative.
Pentru prima condiție trebuie un om energic, care să pună piciorul în prag și să-i țină în scurt pe trimișii noștri în străinătate, a căror activitate, zilnic, se reduce la un serviciu de la 11 și jumătate la 12 fără cinci.
Pentru propaganda prin presă trebuie cerut concursul acelor personalități care pot fi respectate în occident.
Guvernul a început să lucreze ceva în acest sens. Ca normă de organizare are datoria să țină seamă de ce au făcut vecinii noștri și chiar de sistemul întrebuințat de soviete.
Legăturile dintre state au suferit schimbări mari în urma războiului.
Este o dublă legătură: de la guvern la guvern și de la popor la popor.
Noi trebuie să ținem seama de ceea ce a lucrat Ungaria pentru ca să ne înlăture de la stăpânirea Ardealului. Și au reușit până acum să facă din această chestiune o problemă europeană susținută de mulți partizani.
Ungurii nu vor altceva decât revizuirea tratatului. Nu este ceva imposibil. Această revizuire a început cu cel de Sevre. Ce-ar putea împiedica să urmeze și celelalte?
Să fim însă pregătiți dacă se vor discuta aceste tratate. Să ne prezentăm nu cu vorbe, ci cu fapte.
Să dovedim că nimic din ceea ce s-a spus nu este adevărat. Iar în fața acestei probleme importante, toți oamenii noștri de stat să-și calce pe inimă și, mână-n mână, să caute consolidarea statului nostru în așa fel, încât să poată întâmpina cu bărbăție încercări cât de grele.
(Va urma)
