Planul nu s-a realizat deoarece s-a opus G. Diamandy, pe de o parte, iar pe de altă parte, și mai ales în urma înaintării lui Denikin și al lui Kolciak spre Moscova, conducătorilor de la Paris li s-a părut că guvernul sovietic va fi înfrânt. Am fost trimis, deci, din nou în America, spre a organiza serviciile consulare.
Reîntors în țară în 1921, am intrat în corpul diplomatic ca secretar de legație. Am demisionat în 1923 și am reintrat în 1926, urmând de atunci până acum cariera diplomatică, cu excepția anului 1929, când am fost director al Agenției „Rador”.
De la 1921 până la 1930 am lucrat atât în Minister, cât și afară de Minister sau la conferințele internaționale unde eram delegat, în special în probleme de fruntarii și de minorități etnice. Majoritatea memoriilor Statului român către Societatea Națiunilor în chestiunile minoritare sunt scrise de mine.
Am fost unul dintre colaboratorii apropiați ai lui N. Titulescu.
Între anii 1923 și 1926, ocupația mea de căpetenie a fost ziaristica. De remarcat din această epocă este o întâmplare, pe care o socot destul de importantă. În ziua următoare morții lui Lenin, 22 ianuarie 1924, am avut curajul să scriu, pe întreagă pagină întâia a cotidianului România din București, un articol - panegiric despre dânsul, elogiind activitatea lui și afirmând convingerea că epoca lui Lenin va fi una din cele mai rodnice în viața poporului rus. Articolul a provocat scandal în cercurile Partidului și guvernului liberal de atunci. Am fost arestat, apoi eliberat și purtat o săptămână întreagă pe la Ministerul de Interne.
În 1930 am fost numit Ministru al României în Albania, unde am stat până în 1932. Am strâns raporturile româno-albaneze, mai ales grație domnilor Pandele Evangheli, prim-ministru, și Dimitrie Bereti, secretar general la educație, care amândoi trăiseră zeci de ani în București, și grație regelui Zogu, care în 1932 a dăruit chiar o grădină mare pe malul Adriaticei - la Santiquaranza - profesorului Iorga drept recunoștință că a fost primul care a scris o echitabilă istorie a Albaniei, pentru românii din Albania, pe care i-am vizitat nu numai în orașe, dar și în satele lor în creierii munților, am dobândit dreptul la școală românească, chiar subvenționată de Statul român, și la serviciul divin în limba noastră. În 1931 am obținut reintroducerea limbii române în biserica din Elbasan, unde șoviniștii albanezi o interziseră. În același an am reparat și am mărit cu două săli școala românească din Gorcea. Am construit, lângă ruinele vechii biserici dărâmate de cutremur, biserica de lemn care există astăzi și am ridicat din temelie școala românească din Sipca. Concomitent cu această activitatea am urmărit acțiunea de penetrație italiană, atrăgând atenția guvernului nostru - precum se poate constata din rapoartele mele - asupra pericolelor ce cuprinde această politică.
(Va urma)
