Bătălia din Dealul Spirii din 13 septembrie 1848, de la București, a fost un act eroic al pompierilor militari în apărarea revoluției de la 1848 și prima afirmare patriotică a calităților morale și de luptă ale ostașilor armatei române moderne.
La 13 septembrie 1848, pompierii militari români, prin compania condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, au scris o importantă pagină de istorie națională, deoarece rezistența, jertfa și curajul de care au dat dovadă a fost o izbucnire a sentimentelor de libertate, identitate națională și dreptate socială.
Primele zile de toamnă ale anului revoluționar 1848 prevesteau intervenția trupelor Imperiului Țarist și a Porții otomane în scopul reprimării revoluției române.
În data de 10 septembrie, armata otomană, cu un efectiv de peste 20.000 de oameni, organizați și dotați cu tot ce era necesar pentru luptă, a ajuns pe câmpul Cotrocenilor, de lângă București. În această situație, locotenența domnească a hotărât să renunțe la împotrivirea armată și a ordonat unităților din București să fie gata la chemarea colonelului Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 infanterie și șeful garnizoanei, să se deplaseze la cazarma din Dealul Spirii, unde urmau să prezinte onorul trupelor otomane.
În ziua de 13 septembrie, pe la orele amiezii, oastea otomană de la Cotroceni s-a fracționat în trei coloane, îndreptându-se spre centrul Bucureștiului. Una din coloane, în frunte cu Kerim Pașa, a pornit spre cazarma infanteriei din Dealul Spirii. Unitățile Române, aproape 800 de ostași, așteptau, rânduiți în vederea solemnității, completarea efectivelor cu cele ale Companiei de pompieri, ce se găseau în localul Agiei, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu.
Plecarea companiei din cazarmă s-a făcut cu întârziere, deoarece militarii lăsați pentru paza localului și a materialelor cereau cu insistență să meargă și ei în Dealul Spirii: “Luați-ne și pe noi - solicitau ei - nu ne lăsați ca pe niște nevrednici, căci dacă acolo în Dealul Spirii va fi vreun război, vrem să murim cu frații noștri”.
De la ora 15, infanteriștii - care așteptau cu nerăbdare sosirea pompierilor - au văzut venind spre ei o mulțime de oameni care au început să strige să li se dea arme, anunțând că oastea otomană a intrat în București. La scurt timp își fac apariția și turcii. Se dă onorul rece, protocolar, Kerim Pașa, comandantul coloanei turcești, ceru colonelului Golescu să predea cazarma, iar militarii să depună armele. Comandantul român respinge ambele cereri, răspunzând că “datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și mai mulțumit este în acest caz, decât să se vadă dezarmat”.
Iritat de atitudinea comandantului garnizoanei, Kerim Pașa și-a continuat drumul spre centrul orașului. La câteva sute de pași de cazarmă, coloana otomană s-a întâlnit cu compania de pompieri, care grăbită venea spre cazarmă, unde-i era locul dinainte stabilit. Deși Kerim Pașa a încercat să-i oprească făcându-le semn să se întoarcă, pompierii și-au continuat drumul, făcându-și loc prin mijlocul coloanei otomane.
Mai rămăsese o mică distanță până la poarta cazărmii unde urma să ajungă compania de pompieri, când în flancul stâng al acesteia se produse o busculadă. În acel moment, după cum istorisește maiorul D. Papazoglu, martor al evenimentului, “un ofițer turc, în învălmășeala iscată în primele momente ale întâlnirii unităților otomane cu pompierii, a lovit cu sabia pe sublocotenentul Dincă Bălșan. Acesta a răspuns cu focuri de armă. Unul din gloanțe l-a lovit mortal pe ofițerul turc care-l bruscase”. Acesta a fost semnalul dezlănțuirii luptei dintre ostașii români și trupele turcești. Deși împresurați din toate părțile de turci, pompierii s-au avântat cu curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă și lovind fără cruțare inamicul care, în pofida superiorității numerice, a fost cuprins de panică. Otomanii au reușit să pună în poziție de tragere două piese de artilerie și au deschis focul asupra pompierilor. Căpitanul Pavel Zăgănescu prezintă astfel acest moment: “Mitralia însă ne prăpădea. Începură soldații a se culca la pământ, când se descărcară tunurile și disperați, strigară cu toți: Pe tunuri, copii, că ne prăpădesc! Deodată alergară cu toții. Tunurile erau pline și li se punea foc în acel moment. Soldații mei dădură năvală, le smuciră o dată în loc și le întoarse cu greu către turci. Pocniră deodată și stinseră mulțime de vrăjmași. Aceasta fu prada cea mai mare.”
După o luptă îndârjită, în care pompierii s-au bătut cu vitejie, fiind sprijiniți cu foc din curtea cazărmii, cordonul dușman care se strânsese în jurul pompierilor a fost rupt, permițând acestora să intre în grupuri în cazarmă.
Văzând că nu pot înfrânge rezistența garnizoanei, turcii au propus ca ostașii români să înceteze lupta și să depună armele, garantându-li-se în schimb libera ieșire din cazarmă. Dar abia a apucat unul din ofițerii regimentului să dea comanda de marș, că un potop de gloanțe ucigătoare a pornit din rândurile coloanei turcești, călcându-și astfel cuvântul. O parte din soldați nu au vrut să depună armele și s-au refugiat printr-o ieșire lăturalnică ajungând în tabăra generalului Magheru, printre care și mulți pompieri, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălșan.
Pompierii au dovedit, pe timpul luptei din Dealul Spirii, vitejie, curaj și dibăcie în rezolvarea situațiilor de luptă, capacitate de rezistență și spirit de sacrificiu în inegala confruntare cu trupele otomane covârșitoare.
Primul Parlament al României, apreciind sacrificiul eroilor de la 13 septembrie, curajul și patriotismul pompierilor militari, acorda, în anul 1860, participanților la eroicul act, pensii pe viață și prima medalie românească: PRO VIRTUTE MILITARI.
În bogata carte a tradițiilor de luptă ale pompierilor militari români s-au înscris și alte glorioase pagini: pe timpul Războiului de Independență, când ostașii pompieri constituiți în baterii de artilerie teritorială sau în coloane de transport muniții au contribuit la recâștigarea suveranității României; în momentele de cumpănă ale făuririi Statului național unitar român de la 1 Decembrie 1918 când, la retragerea armatei române în Moldova, corpul pompierilor a rămas în teritoriul vremelnic ocupat de inamic, îndeplinind în grele condiții misiunea de apărare a vieții oamenilor și bunurilor împotriva incendiilor; pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, companiile de pompieri au intervenit eroic pentru stingerea incendiilor declanșate de bombardamentele inamice, atât în Valea Prahovei, cât și în București sau alte localități ale țării. În confruntarea cu incendii devastatoare ori cu alte calamități, pompierii au făcut de multe ori dovada sacrificiului suprem, periclitându-și viața pentru a o apăra pe cea a semenilor.
Din decembrie 2004 a fost organizat și funcționează Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență. S-a creat cadrul legal și mecanismele menite să asigure în mod unitar și integrat apărarea vieții cetățenilor, a bunurilor și a mediului împotriva efectelor negative ale incendiilor, inundațiilor, accidentelor și altor tipuri de calamități, pe timpul producerii unor situații de urgență.
