Raporturile noastre cu Turcia s-au strâns cum n-au fost niciodată, precum, de asemenea, strânse erau raporturile turco-sovietice. Au avut loc două vizite în Turcia ale ministrului de externe Gafencu, și una la Constantinopol, a regelui Carol. Cu tustrele ocazii s-au căutat mijloacele pentru a evita târârea în război a statelor balcanice, inclusiv Turcia. Am fost în relații excelente atât cu colegii mei de la alte misiuni, cât și cu demnitarii turci. Menționez, în special, pe ambasadorul sovietic Terentieff și pe consilierul, mai târziu succesorul său, Vinogradoff, pe ambasadorul Franței Massigli, pe al Marii Britanii Knatchbull-Hugessen, și amintesc că am avut, cu ocazia unei vizite a sa la Ankara, două lungi și extrem de interesante conversații cu răposatul Potemkin, pe atunci prim locțiitor de comisar al poporului, la Departamentul Externelor în Moscova. Dintre turci, menționez, în afară de președintele Ismet Inönü, pe ministrul de externe Saracioglu, pe subsecretarul de stat Menemencioglu și pe șeful marelui stat major, mareșalul Ciacmac (astăzi conducătorul Partidului Democrat care constituie opoziția).
În iunie 1940, m-am reîntors la București, fiind numit subsecretar de stat la Propagandă. Am îndeplinit această însărcinare până la 31 august, când, în urma acceptării arbitrajului de la Viena, am demisionat. În cele două luni, am fost într-o continuă luptă față de injoncțiunile Legației germane, care își lua aerul de tutore. “Berliner Börsenzeitung” și “Völkischer Beobachter” m-au și atacat că “nu înțeleg situațiunea nou creată în Europa” și au cerut înlăturarea mea, ceea ce totuși nu s-a întâmplat. În august s-a cerut agrementul pentru numirea mea ca ministru al României la Londra, în locul dlui V. V. Tilea. Agrementul a fost dat în septembrie, dar ministrul Germaniei, Fabricius, a protestat contra numirii mele, acuzându-mă că sunt “antigerman” și “dușman al colaborării germano-române” și, astfel, numirea nu s-a mai făcut. La luarea puterii de către generalul Antonescu, acesta mi-a propus portofoliul Propagandei. Am refuzat, deoarece dânsul, în afară că accepta principiile legionare, evacua Transilvania de Nord și preconiza o politică alături de Germania. Am fost reținut în Ministerul de Externe la dispoziția titularului.
În 1941, mi s-a dat însărcinarea de a pregăti materialul necesar pentru apărarea drepturilor românești la viitoarea Conferința de Pace. Am lucrat acest material, pe baze științifice, până la armistițiu și chiar după armistițiu.
În 16 octombrie 1940, am arătat lui Mihai Antonescu că Germania nu poate câștiga războiul și că ar fi o greșeală să urmăm o politică alături de ea.
În 8 noiembrie 1940, fiind informat de secretarul general Crețianu că Ion Antonescu proiectează intrarea României în Pactul Tripartit, am avut o lungă întrevedere cu generalul Antonescu, în care i-am analizat aceeași imposibilitate de victorie germană și certitudinea intrării Americii în război alături de Marea Britanie și Franța, și l-am conjurat să nu lege soarta țării noastre de a armelor germane. Ca să nu zică vreodată că aceste lucruri nu i s-au spus, i-am dat și în scris expunerea mea.
Prin 6 februarie 1941, m-a chemat generalul Antonescu să discute cu mine situația internațională și mai ales efectul omorurilor de evrei de la noi din țară, în țările apusene. Am insistat din nou că, deși făcuse o înțelegere cu Germania, totuși să nu ne angajăm în război alături de ea și să consolidăm raporturile cu Marea Britanie și în special cu Statele Unite, unde masacrele de evrei au făcut impresie penibilă, precum și cu Uniunea Sovietică, unde Gafencu făcea sforțări în acest sens. Generalul mi-a propus atunci postul de la Washington. Totuși, la sosirea agrementului, cu o lună mai târziu, numirea nu s-a făcut, deoarece iarăși Germania, prin Killinger, a prezentat un protest contra alegerii mele.
La plecarea din țară a Legației Americane, după intrarea României în război, am întocmit și predat dlui Benton, însărcinatul cu afaceri pentru guvernul american, o largă expunere a chestiunei Transilvaniei. Același memoriu l-am trimis, pe alte căi, și guvernului britanic. Material documentar pentru susținerea integrității românești am trimis apoi la Londra și Washington, prin Ankara, Madrid, Lisabona și Stockholm.
(Va urma)
