Înălțarea Sfintei Cruci - bucuria creștinilor, simbolul biruinței și semnul mântuirii

Distribuie pe:

Credința creștină n-a apărut în lume ca o învățătură oarecare. Însăși a doua Persoană a Sfintei Treimi s-a coborât din slava Sa, a luat trupul nostru, a avut aceleași nevoi ca și noi, s-a supus acelorași legi ale firii, cu un cuvânt a fost asemenea nouă, afară de păcat. Ca Dumnezeu, Iisus Hristos și-a menținut puterea Sa “ca și mai înainte de crearea lumii”. Cum bine știm, Mântuitorul Hristos a suferit judecată nedreaptă, condamnare, batjocuri, răstignire, moarte și îngropare. Moartea Sa, însă, n-a fost obișnuită, ci cu totul deosebită. Domnul Iisus a murit pe cruce ca un făcător de rele. Acest fapt a îndurerat atât pe cei credincioși, dar și pe privitorii de rând.

Praznicul de astăzi ne pune în față aspectul văzut și semnificația adâncă a Înălțării Sfintei Cruci; crucea fiind bucuria creștinilor, tulburarea vrăjmașilor, rana nelegiuiților și spaima cea mai de temut a diavolului. Considerând că viața noastră creștinească, hotărârea noastră fermă de a nu mai greși, obligația noastră față de suflet, gândirea noastră limpede, cugetul curat fără patimi și porniri rele, inima sinceră fac din noi oameni care înțeleg rostul crucii în Biserica Mântuitorului. Pentru a înțelege importanța spirituală, trebuie urmărită mai ales istoria Înălțării Sfintei Cruci.

Printre cele mai importante obiecte cinstite de creștini este Sfânta Cruce. La început, crucea nu a aparținut creștinilor, ci era obiectul de tortură al făcătorilor de rele, în dreptul penal roman. Pe ea erau răstigniți cei mai de jos oameni, sclavii. Cel mai mare masacru al acestora în omenirea antică a fost înăbușirea răscoalei lui Spartacus. Printre cei peste 100.000 de morți, majoritatea au fost răstigniți pe Cruce în frunte cu conducătorul lor. Crucea, ca pedeapsă pentru ucigași, este cunoscută cu mult înainte de nașterea lui Hristos. În timpul vieții Mântuitorului era folosită pedeapsa cu răstignirea. De aceea, Pilat, la sfatul răufăcătorilor, a acceptat ca pedeapsa lui Iisus Hristos - socotit “dușman al poporului” - să fie crucificarea. Cum se știe, Domnul Iisus a fost răstignit, după ce singur și-a dus Crucea pe dealul Golgota, aproape de Ierusalim.

Lacrimile vărsate aici au fost primele jertfe aduse Crucii Mântuitorului. Mii de credincioși au venit să-L vadă, soarele s-a întunecat, luna și-a ascuns fața, stelele s-au clintit, un tâlhar s-a mântuit, iar Domnul pe Cruce și-a dat Duhul, după ce un soldat roman, străin de Legea mozaică a rostit adevărul: “Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu...” (Matei 27,54). Tot aici, Maica Domnului, privea cu ochii plini de lacrimi odrasla pântecelui și lumina ochilor ei; inima îi era pătrunsă de sabie, iar sufletul ei era plin de iubire și mărinimie de mamă. Aici a leșinat Sfânta Fecioară, iar Apostolul iubirii, Ioan, în dragoste fierbinte pentru Domnul, a asigurat pe Mântuitorul că va avea grijă de Sfânta Sa mamă. Odată cu punerea în mormânt a lui Iisus, fariseii și cărturarii au îngropat și Crucea Domnului pentru a șterge amintirea ei din memoria martorilor oculari ai acelor zile dramatice. Căderea Ierusalimului și distrugerea templului (69-70) a acoperit cu praf și cenușă dealul Golgota. Apoi, aici, în stânca respectivă, împărații romani au ridicat un templu închinat zeului Jupiter.

Jertfa Mântuitorului de pe Cruce este supremul act uman pentru salvarea omenirii. Cele de jos privesc cele de sus, prin Cruce. Crucea fiind posibilitatea văzută, pipăită și simțită a mântuirii sufletelor credincioșilor, în aceasta, de fapt, consta și minunea jertfei sângeroase. Crucea, pentru martiri, a devenit cinste și onoare.

Crucea, ca obiect de necinste, a continuat în lumea romană până la Împăratul Constantin cel Mare, care a interzis prin lege răstignirea. Mama Împăratului, Elena, de origine daco-romană, cu o intuiție clară și cu o evlavie copleșitoare, era frământată permanent de gândul la Crucea pe care a fost răstignit Domnul. Astfel că, după Edictul de la Milan (313), când s-a dat libertate creștinilor, au început cercetările. Vechile scrieri au fost descifrate, planurile cetății Ierusalimului refăcute și împrejurimile studiate. Evlaviosul Macarie, episcop al sfintei cetăți, scăpat de persecuții se întoarce la scaun. Elena a săpat pe Golgota și s-a rugat fierbinte Domnului Iisus Hristos, ca să-i descopere lemnul Crucii. Și într-adevăr, după multă trudă s-a găsit locul și obiectul.

Crucea Domnului, însă, a fost făcută din același material ca și a celor doi tâlhari și au trebuit multe stăruințe pentru identificare. Totuși, Dumnezeu care răsplătește totdeauna eforturile credincioșilor nu a lăsat ascuns nici acest fapt. Și minune!, au fost aduși bolnavi de toate categoriile să se atingă de aceste cruci și când se atingeau de cea pe care fusese răstignit Mântuitorul, se vindecau. Împărăteasa Elena și părintele episcop Macarie al Sfintei cetăți a Ierusalimului împreună cu arhierei, preoți și credincioși din toată lumea romană au fost de față. A fost adusă moartă o tânără fată și când s-a atins de Crucea Domnului, îndată ea a înviat. Inimile tuturor erau înmărmurite, sufletele credincioșilor o mare a liniștii, aveau toți un cuget, o credință și un Domn. Un vânt ușor adia peste dealul Golgotei. Nu se mai auzeau suspine, așa cum se întâmplase cu peste trei sute de ani înainte. Pacea cuprinsese lumea, liniștea domnea în Biserica lui Hristos.

Sfânta Cruce a fost ridicată cu mare evlavie și dusă în cetate, unde s-a construit o biserică în cinstea ei și de atunci praznicul Înălțării Sfintei Cruci a trecut în cinstirea tuturor credincioșilor până astăzi. Acest fapt a avut loc în 14 septembrie 327. În timpul împăratului Justinian se reface biserica “Sfintei Cruci” din Ierusalim. Crucea e luată de perși în năvălirile lor din secolul al VII-lea, dar este reașezată și reînălțată la 14 septembrie 626 la loc ferit (Ierusalim), și este răpită iarăși de arabi, dar cruciații o recâștigă (secolul XI). După Primul Război Mondial, Ierusalimul se reface și, astfel, Sfânta Cruce este redată cultului Patriarhiei Ierusalimului. După Al Doilea Război Mondial s-a amenajat locul Căpățânii și, în urma descoperirilor arheologice, a stâncii Golgotei și peșterii de acolo, se reface locul unde s-a înfipt lemnul Crucii.

Înălțarea Sfintei Cruci - care marchează și o binecuvântată zi de postire - a devenit sărbătoarea jertfelnicului Mântuitorului Hristos “pentru că El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui, noi ne-am vindecat” (I Petru II,24). Iar Sfântul Apostol Pavel spunea efesenilor că Domnul Iisus “prin Cruce a nimicit vrăjmășia” (Efes. II,16).

Ce înseamnă pentru noi credincioșii Înălțarea Sfintei Cruci? În sensul de jertfă, fiecare ins are crucea lui, dar manifestarea lui arată și credința în ea. Deci, noi avem simbolul ei, dar credem cu adevărat în ea atunci când ne jertfim inima în curăție, dreptate, cinste. Să înlăturăm ispitele până se materializează, adică până se transformă în păcate, și învingându-le, Crucea pentru noi este biruință. Acesta este sensul adevărat al Crucii, al lepădării de patimi, de rău. Noi nu ne închinăm lemnului Crucii, ci altarului de jertfă pe care s-a răstignit Iisus Hristos cel ce a fost Dumnezeu-Om; aceasta este adevărata învățătură. Cinstind lemnul Sfintei Cruci, venerăm adevăratul jertfelnic și ne închinăm Dumnezeului nostru. Însuși Mântuitorul cere ca închinarea să fie în duh și adevăr (Ioan IV,23), Crucea, în acest sens, fiind rezultatul evlaviei noastre.

Înălțarea Sfintei Cruci înseamnă și lichidarea vrăjmășiei, a urii, a neorânduielii și din punct de vedere social. Credem și ne rugăm Domnului Iisus ca prin puterea cinstitei și de viață dătătoarei Cruci să ajungem la unitatea de credință și la pace. Înălțarea Sfintei Cruci înseamnă și distrugerea peretelui celui din mijloc al vrajbei, împăcarea omului cu Dumnezeu, împăcarea omului cu natura, împăcarea omului cu semenul. De aceea, Biserica este justificată doctrinar să cinstească, să apere pacea și să urmeze Crucea. La sfârșitul lumii, semnul Crucii se va arăta întâi, prevestind Judecata de apoi și transformarea întregului univers. “Pentru că Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu Sfinții Săi Îngeri ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui” (Matei XVI,27). Așadar, sub povățuirea Sfintei Cruci, să trăim cu nădejdea Învierii și a vieții celei veșnice în Împărăția lui Dumnezeu.

Lasă un comentariu