În 26 august 1943, deci cu o jumătate de an înaintea oricărei acțiuni sau propuneri de a ieși din război, am prezentat un documentat memoriu lui Ion și Mihai Antonescu, arătându-le că războiul este iremediabil pierdut, că trebuie să ieșim urgent din el și că trebuie luat imediat contact cu adversarii noștri de atunci. Memoriul a fost primit cu indiferență de Mihai Antonescu, dar cu furie de Ion Antonescu.
În noaptea de 9 noiembrie 1943, am avut o lungă întrevedere la minister cu Mihai Antonescu, arătându-i dezastrul spre care mergem - cu ceea ce dânsul era în clar - și conjurându-l să luăm contact cu aliații. Am căzut de acord ca eu să plec imediat la Alger, prin Turcia, Siria și Egipt, să intru în legătură, prin mijlocirea francezilor, în special a dlui Massigli, comisar al afacerilor externe și fost coleg al meu la Ankara, cu englezii, americanii și rușii spre a vedea condițiile ce ni se pun și avantajele ce ni se oferă pentru ieșirea noastră din război și intrarea noastră în acțiune contra Germaniei. Am făcut într-o săptămână toate pregătirile și am obținut chiar și sauf-conduit-ul pentru călătorie. Prin 17 noiembrie însă, Mihai Antonescu mi-a comunicat că planul meu nu se mai poate executa, deoarece Ion Antonescu se opune, dânsul făcuse greșeala să-i ceară aprobarea.
În ianuarie 1944 am primit - prin dl Tilea - de la dl Beneș, ca rezultat al conversațiilor ce au avut loc în decembrie 1943 cu mareșalul Stalin, condițiile generale ale unui armistițiu ruso-român. Le-am comunicat imediat regelui, lui Mihai Antonescu și opoziției. În martie, Mihai Antonescu mi-a propus, de data aceasta de acord cu Ion Antonescu, să plec la Alger și de acolo la Londra. Era însă târziu: conversațiile dintre noi și aliați începuseră la Cairo și n-avea rost să se lucreze pe căi paralele.
În 13 aprilie condițiile aliaților ne-au fost comunicate la Cairo.
În mai, Mihai Antonescu mi-a repetat propunerea: de data aceasta era complet de prisos.
A urmat - în 23 august 1944 - ieșirea noastră din război și intrarea noastră în luptă alături de aliați.
Eu am continuat lucrul pentru strângerea și prelucrarea materialului necesar la Conferința de pace. Am fost numit apoi director politic, iar la venirea la cârmă a guvernului dr. Petru Groza am fost numit secretar general al Ministerului de Externe, îndeplinind această însărcinare din martie 1945 până în iulie 1946, sub ministeriatul dlui C. Tătărăscu.
Munca a fost grea, în afară de necesitatea de a te transforma și adapta împrejurărilor noi, ministerul și personalul trebuia să facă față, cu prudență, dificultăților ivite în sfera mea, prin conflictul dintre guvern și rege și dintre guvern și “Aliații” englezi și americani. Cred că, date fiind condițiile, am satisfăcut pe deplin exigențele funcției ce am avut-o și am fost un bun colaborator al dlui Tătărăscu și al dlui prim-ministru dr. Petru Groza. În orice caz, activitatea mea a rezolvat în mod satisfăcător toate problemele care țineau de competența mea și n-a făcut decât să întărească și să ridice prestigiul guvernului.
În cursul funcțiunii mele, ca secretar general, am avut legături atât cu demnitarii noștri, cât și cu șefii misiunilor străine și cu trimișii speciali ai unor guverne. Am avut, astfel, raporturi de perfectă colaborare și armonie cu dnii dr. Petru Groza, G. Tătărăscu, L. Pătrășcanu, Mihail Ralea, St. Voitec, Emil Bodnăraș. Apoi cu domnii Pavloff, general Susaicov, general Vinogradov, ambasador Kaftaradze, miniștri Le Raugetel, Adian Helman, Burton Berry, Jean Paul Bancour, Jaroslaw Kraus, D. Ganovski Reuterswärd. Am avut întrevederi, cu ocazia vizitei lor în București, cu domnii Ethridge, senator Pepper, Averell Harriman, Lord Inverchapel, informând despre conținutul acestor întrevederi atât pe dl Tătărăscu cât și pe dl prim-ministru dr. Petru Groza. Ziariști n-am primit, deoarece am considerat că n-aveam căderea de a da informații și păreri politice într-o epocă delicată de prefaceri sociale, cum este cea de astăzi. Am avut însă câteva conversații interesante cu dl Ilia Ehrenburg. Adaug că am facilitat, de asemenea, toate misiunile noastre care plecau peste fruntarii, cu informații despre viața țării, dându-le material și îndrumări de acțiune.
Numit ministru la Haga și însărcinat cu afaceri la Bruxelles, mi-am ocupat postul în 25 iulie 1946 și imediat am început conversații cu miniștrii de externe ai acestor țări, ca la Conferința preliminară ce se ținea la Paris, în primele zile ale lui august, să ne dea sprijinul lor.
(Va urma)
