Țin să amintesc că în toate convorbirile și întrevederile pe care le-am avut am năzuit să dau lămuriri obiective, cu date exacte, ferindu-mă de exagerările caracteristice neamurilor balcanice și de orice soi de declarații nesocotite. Temelia cauzei noastre e însuși adevărul.
Nu pot trece cu vederea, domnule ministru, dificultățile materiale cu care am avut și am încă de luptat. Am fost trimis în America cu diurnă de 50 (cincizeci) lei pe lângă solda mea de sublocotenent. Drepturile mele mi s-au plătit la plecare până la 1 septembrie. Nu am făcut nicio obiecție, că altora care numai pierd vremea degeaba prin străinătate li s-au dat diurne îndoit și chiar întreit decât a mea; eu veneam ca să muncesc. Totul însă mi s-a plătit în ruble rusești, cu excepția a 300 dolari. Când am ajuns în America, rubla scăzuse de la 45 la 14 cenți, astfel încât dolarul aici mă costa 18 lei. Astfel, chiar și până la 1 septembrie 1917, pe câtă vreme mi s-au dat banii la plecare eu dispuneam pe zi de 63,80 lei, deci în împrejurările date eu dispuneam de 3 dolari și 40-50 cenți, câtă vreme minimul de existență aici e de 9-10 dolari pe zi. Nu mai pomenesc deplasările, care toate sunt foarte costisitoare în America. De la 1 septembrie până în ziua de astăzi am primit de la Guvernul Român prin intermediul Ambasadei Franceze 1.000 (una mie) dolari, iar după sosirea d-voastră am primit și de la dl. maior Teiușanu 100 (una sută) dolari. Astfel eu din septembrie până la sfârșitul lunii acesteia - martie - ar fi trebuit să primesc 13.498 franci; am primit însă în total 1.200 (una mie și două sute) dolari, deci nici jumătate din suma și de altfel puțină, ce mi se cădea. Această sumă îmi era absolut trebuincioasă pentru traiul meu modest, fără a mai vorbi de alte cheltuieli, mai ales pentru broșuri de propagandă. Fără cheltuieli nu puteam face nimic, absolut nimic. Și era nevoie de muncă, așa cum am făcut-o. Mi-am cheltuit deci toți banii mei personali, averea mea particulară și am fost silit să fac pe propria mea socoteală încă împrumuturi laolaltă de 2.500 (două mii și cinci sute) dolari de la preoții Ioan Podea, Teofil Roșea și Romul Doctor, precum și de la farmacistul Nicolae Drugoci, care toți îmi sunt prieteni buni de acasă.
Am împărțit din proprii mei bani 2.300 broșuri „Greater Romania" de Mitrany și „The Justice of
Romania `s Canse" de A.W.A. Leeper și 138 exemplare din cartea „My Conntry" de M.S. Regina Maria (această din urmă carte costa câte 1,50 dolari exemplarul), singurele cărți pe care le puteam avea repede la dispoziție pentru a atrage simpatia lumii pentru noi și singurele cărți care înfățișează în englezește dreptatea luptelor și năzuințelor noastre.
Nu cer Guvernului nostru restituirea sumelor ce am cheltuit: sunt prea multe necazuri de astupat. Datoriile mi le voi plăti eu, cu vremea, toate: să ne ajute Dumnezeu să ne izbândim visul. Vă rog însă cu toată străduința, să binevoiți a interveni să mi se achite sumele la care am drept necontestat. Eu n-am cerut Guvernului nostru să mă trimită în America: eu mă cerusem pe front. Iar trimis aici n-am considerat această misiune ca o sinecură, ci ca un îndemn spre a lucra și mai mult pe un teren unde mă pricep mai bine decât la armată. N-aș cere nimic, aș da și acum de la mine, dar nu mai am nimic. Părinții mei sunt în Ardeal, sunt și de altfel țărani săraci; tatăl meu la vârsta de 54 de ani e într-un regiment unguresc undeva pe front, încât de la familia mea nu pot avea absolut niciun sprijin.
În caz că Guvernul Român nu-mi trimite drepturile mele de soldă și indemnizația pe lunile ce au trecut și nu-mi achită de aici încolo regulat ceea ce mi se cuvine, sunt amenințat sau să mor de foame, sau să părăsesc Legația unde sunt atașat de prezent și cu plămânii găuriți de schije în decursul luptei de pe Argeș, să intru ca muncitor în uzine spre a-mi câștiga pâinea. Socot, că puterea mea de muncă și cunoștințele mele istorice, sociologice și literare pot fi întrebuințate mai cu folos în altă parte decât la cărat cărbuni în topitoriile de oțel din America. Amintesc cu amară mâhnire lucrurile acestea pentru că mă doare situația în care sunt lăsat.
Totodată îmi iau voie să atrag atenția d-voastre asupra faptului că subsemnatul fiind condamnat Ia moarte în iunie 1916 de către Curtea Marțială din Cluj pentru articolele și cărțile mele, nu mă pot reîntoarce în Țară decât după ce se va restabili comunicația prin Rusia sau prin Dardanele.
Puteți fi asigurat, domnule ministru, că am muncit și muncesc din tot sufletul pentru a fi de folos cauzei noastre. Fără biruința ei mi se pare că n-am mai avea niciun rost pe lumea asta. Mi-am dat puțina mea avere, mi-am dat sângele și poate și sănătatea. Și sunt gata să dau și ce mi-a mai rămas. Dacă n-am putut face mai mult, nu e vina mea, ci e înțelepciunea Celui ce mi-a dat puteri prea mici spre a fi de folos în aceste zile mari.
Washington, 18 martie 1918.
Sublocotenent Vasile Stoica, atașat la Legațiunea Română
(Va urma)
