Numărul populației pe Terra crește continuu. Crește, în același timp, lungimea și calitatea vieții. Scade numărul nașterilor. Se preconizează că numărul vârstnicilor va atinge în Europa valori maxime în anul 2025, ceea ce va atrage după sine o criză economică de proporții.
În vreme ce instinctul animalic face ca, odată ajunși la maturitate, puii să-și părăsească părinții, homo sapiens, afirmă evoluționiștii, este genetic programat să se îngrijească de părinții lui bătrâni. Asta, dacă nu cumva intervine Statul și, desființând rolul familiei tradiționale, sau modificând genomul uman, îi ia pe bătrâni în custodie, într-un fel de “Jurassic Park al pensionarilor”, poate chiar cu program special de vizite și plimbări. Dar cum va fi posibil acest lucru? O să existe roboți creați în acest sens? De asemenea, pentru că nepoții nu vor mai avea timp de vizită, vor exista nepoți electronici? Bizar! Straniu!
“Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta...” răsună și azi porunca biblică în urechile multora dintre noi. Unii au acceptat și acceptă, au suportat și suportă renunțări cruciale, capitale, în viața lor, înfruntându-și cu stoicism și umilință propria menire, împlinind porunca divină (sau conformându-se codului genetic specific), rămânând alături de părinții lor. Alții, plecați fiind, dar cu sufletul acasă, îi sprijină material. Iar ceilalți, compromițându-se inutil, se pare că i-au dat uitării. Toți cei care nu și-au uitat părinții, care sunt alături de ei tocmai acum când le e mai greu, acum și nu mâine sau altcândva, acum, când sufletele acestea “enigmatice și cuminți” au nevoie de cea mai mare mângâiere sufletească, acum, când brațele lor îngreunate de ani și suferinți nu mai pot strânge la piept la fel de liniștite ca deunăzi surâsul angelic al pruncușorului lor, devenit adult, acum, când tot ei vor și țin morțiș să se jertfească pentru copiii lor, ca să le fie cât mai bine, toți aceștia sunt niște martiri “nevăzuți” ai zilelor noastre (de care mulți profităm), care împart în jurul lor har, lumină, iubire și VIAȚĂ. În fața lor, dacă îi întâlnim, ar trebui să ne înclinăm respectuos, decent, cuviincios, fruntea. Pentru că pe ei îi cinstește în mod deosebit Dumnezeu și le promite: “ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ” (înțelegem acum mai bine, poate, de ce nu ne e bine pe pământ și avem nevoie de cipuri electronice ca să trăim mai mult). În fața lor, chiar Dumnezeu se ridică în picioare. Ei fac România frumoasă! Se pare că sunt tot mai puțini. O criză și la acest capitol?
Într-o societate de tip solo (single - ego), fără copii, familie, viitor, porunca a V-a din Decalog cade în desuetudine. Cinstește pe .... pe cine? Vor fi vițeii de aur asiatici cei care vor regla noua ordine mondială? Cum se va impune vechea Europă? Sau poate o ciupercă atomică va regla toate conturile (Johannes Huber).
Albert Schweizer (1875-1965), cunoscut pentru promovarea unei etici umaniste, activând mai ales în favoarea săracilor și mai puțin a privilegiaților cetățeni africani din Gabon, unde a pus bazele construcției unui spital, un convins pacifist, premiat cu permiul Nobel pentru pace, afirmă: “Ich bin Leben, das leben will, inmitten von Leben, das leben will” (sunt viața ce vreau să trăiesc în mijlocul vieții pe care vreau s-o trăiesc). El afirma asta în secolul trecut. Realist, în lucrarea “Ehrfurcht vor dem Leben”
(Respect în fața vieții), teologul - medic, muzician și filosof german, recunoaște deja două aspecte foarte importante ale lumii contemporane: a) întrucâtva s-a împlinit visul de veacuri al omului de a deveni un fel de supraom - Übermensch, prin puterea pe care a câștigat-o asupra (über) naturii și b) acest om este imperfect, pentru că din punct de vedere al mentalității, al rezonabilității, al comportamentului și judecății, a rămas în urma puterii pe care a obținut-o prin progresul științific, a rămas mai mic decât trebuia să fie.
Iată cum poate fi înțeleasă astăzi dimensiunea puterii deținute de umanitate: ea este măreție și mizerie, grandoare și nefericire, trufie și suferință în același timp (“Diese Macht ist seine Größe und sein Elend zugleich”). Un dezastru umanitar poate fi prevenit doar prin iubirea oamenilor între ei, printr-o încredere reciprocă a statelor și națiunilor lumii, prin promovarea reală a umanismului, combătând inumanitatea, barbaria, neomenia. Numai că, umanismului, așa cum îl cunoaștem azi, îi este foarte greu prin sine însuși, prin reguli și constrângeri punitive exterioare, să înalțe umanitatea la măreția și sublimitatea dorite. De aceea, cred și eu, singura șansă a omului de a se ridica la nivelul tehnicii pe care o posedă, pentru a redeveni mare, a crește la statutul de bărbat desăvârșit, vorba Mântuitorului, este să redevină creștin autentic. Creștinismul, în esența lui, este mai mare decât o religie. Este un mod de viață hristic: în, prin și din fiecare creștin transpare Hristos, adică Pacea. În acest moment, orișice creștin ar putea fi, deveni, primi măcar un sfânt Nobel al păcii. Acesta este omul care poate face Europa frumoasă.
Lumea în care trăim acum are ca fundament patru coloane (stâlpi de sprijin), ce-i drept, frumos ornamentate, care îți fură ochii, bine înfipte în efemer. Johannes Huber îi identifică: “Geld und Gier, Macht und Mehr” (banul, lăcomia, puterea și cât mai mult). De aici conflictul între generații. Observăm că lipsește categoric, clar și definitiv din acest fundament altruismul, virtute, care se cultivă copilului de către familie încă de la vârsta cea mai fragedă. Distrugând-o, toate responsabilitățile ce aparțineau, de drept, familiei, vor trebui preluate de către întreaga societate. Și atunci se nasc, firesc, următoarele întrebări: Cine se va ocupa de educația generațiilor tinere și va cheltui bani pentru finanțarea grădinițelor, școlilor etc.? Cine le va mai finanța atunci când, scăzând natalitatea, vor rămâne goale? Cine se va ocupa de toată îngrijirea medicală și finanțarea pensionarilor? Ce valoare va mai avea frățietatea în lipsa fraților (“wie lebt sich die Brüderlichkeit ohne Brüder?”).
Hristos reactualizează și accentuează porunca a V-a vechitestamentară în dialogul său cu tânărul bogat (Mt.19.16,26), dând cinstirii părinților un caracter etern. Vrei să fii părinte, fă copii. Simplu, la prima vedere. La a doua, nu mai e: s-ar putea să fi bănuit de “politically incorect”.
În fine. Se vor găsi în cele din urmă răspunsuri la toate aceste provocări futuriste. În lucrarea “Werte. Von Plato bis Pop. Alles, was uns verbindet.” (Valori. Tot ceea ce ne unește de la Platon până la Pop), Peter Prange spunea: “Wissen entzaubert die Welt, Phantasie verzaubert sie” (Știința dezvrăjește, fantezia vrăjește lumea). Mie îmi este teamă ca nu cumva toată povestea asta despre viitor, din care lipsește familia tradițională, să se adeverească a fi o grozavă fantezie. Să nu zic vrăjeală.
Parafrazându-l pe Schweizer pot afirma: Sunt viață ce nu vreau să trăiesc în mijlocul unei vieți pe care alții vor s-o trăiesc. Imposibilă această dorință? Martirii închisorilor au demonstrat că nu. Ne place aventura mai mult decât martirajul? Atunci, via (go/ hin zu) Jurassic Park. Incredibil!
